marți, 19 octombrie 2010

COMMUNICATION SHUTDOWN

Fac și eu rapport cu copiii bolnavi de autism. Voi fi tăcută pe 1 noiembrie, nu voi folosi Facebook, Twitter și nici blogul. Mă alătur inițiativei Communication Shutdown, pentru că este o modalitate de a fi alături de acești copii, de a experimenta o miime din ce trăiesc ei și de a-i ajuta. Și nu în ultimul rând, pentru a aprecia și mai mult ceea ce am primit de la Univers.



Communication Shutdown-Lansarea campaniei globale de sensibilizare asupra autismului și de donații pentru organizatii de autism din întreaga lume.

vineri, 27 august 2010

Durere și credință

Soarele este în coborâre spre amurg. Un cer albastru rece acoperă piața ”Libertății” din fața Palatului Potala. Spațiul uriaș din ciment și piatră cubică este dominat de un monument al ”Libertății”. În fața lui, o fântână arteziană care nu este marcată trezește din când în când din reveria admirării palatului de la distanță și stropește pe o arie largă amatorii de fotografii înțepeniți prea aproape de duzele de apă. De jur împrejur, megafoane uriașe cântă muzică chineză cu tente comuniste și vibrații de spălat creierii, și din când în când un refren de Vanghelis. Patrule de militari înarmați cu arme reale, nu cu gloanțe de cauciuc, se uită insistent la străini și la oricine încearcă să facă lucruri interzise: să stea pe jos, să lase genți sau chiar aparate foto pe jos, să strige mai tare, să râdă cu gura până la urechi sau să le facă lor poze. Mă simt supravegheată îndeaproape și amintiri dureroase de acum vreo douăzeci și ceva de ani reapar în tensiunea musculară.

joi, 29 iulie 2010

Pământul tibetan

Este atât de copleșitor, încât cu greu îmi găsesc cuvintele. De zile întregi mi-am propus să descriu Tibetul, dar este prea mare, prea mult, prea frumos și prea rece, astfel că trebuie să îmi iau alte haine sufletești pentru a o putea face. Cer voie să vorbesc despre Tibet făcând o plecăciune în fața măreției sale.

Mama Pâmânt și Tatăl Cer s-au întâlnit prima dată probabil în Tibet. O întâlnire la rece. O frumusețe austeră a unui podiș deșertic, cu munți copleșitor de înalți, și un albastru de înnebunești privindu-l. Am pășit pe pământul tibetan în Lhasa, coborând din avionul de Kathmandu al China Air. Și, după ce am trecut de primul șoc al altitudinii de 3500 de metri, simțind la propriu aerul rarefiat, și de al doilea șoc al securității chineze din aeroport, am avut al treilea șoc: la ieșirea din aeroport, cât vedeai cu ochii, un cer albastru cum nu mai văzusem niciodată. Un albastru mai pur ca pigmenții mei din culorile cu care pictez. Un albastru pe care, dacă l-aș pune pe pânză, mi s-ar spune că nu există în realitate. Un amestec de cobalt cu ultramarin pe care eu nu am îndrăznit niciodată să îl fac. Și pe acest fundal profund în care te pierdeai, petele albe, perfect conturate ale norilor pufoși. Uriași.

vineri, 23 iulie 2010

Arsuri și zgârieturi

La mai bine de șase săptămâni după ce m-am întors din călătoria... inițiatică, încă sunt întrebată dacă m-am re-adaptat. Probabil starea mea medidativă și enervant de liniștită (după cum au spus unii), bate la ochi. Dar e mai bine așa. Am reușit în acest interval să administrez tot felul de crize cu un calm și o claritate care nu mă caracterizau înainte. Și cu mult mai puțin consum de energie.

Mă bucur de fiecare clipă în care respir, de fiecare mulțumire care mi se adresează (și vin spre mine din ce în ce mai multe, mai spontane și mai sincere), de fiecare vorbă de alinare pe care o dăruiesc cuiva. Sunt recunoscătoare pentru că în toată această nebunie zilnică urbană sunt eu, conștientă și prezentă. Și primesc cu deschidere tot ce mi se întâmplă, pentru că absolut tot ce vine spre mine este atras de mine, are scopul să mă învețe o altă lecție sau să mă răsplătească. Este ceea ce numesc eu acceptare.

luni, 19 iulie 2010

Karma la pătrat

Am avut un weekend de coșmar. Pisicuța mea de 4 luni s-a gândit că lumânările-pastilă care ard în fiecare seară câte șapte pentru purificarea casei sunt foarte interesante pentru ea. Nu a avut niciun interes pentru ele, deși ard zilnic de 2 săptămâni, până sâmbătă când s-a ales cu toată ceara pe blăniță, în special pe labe. Trist, aproape tragic. Dar, în timp ce o țineam să nu sară la gâtul veterinarului ce îi rădea blana de pe labe cu mare greutate (ceară întărită plus blană egal platoșă), nu puteam să nu mă gândesc că e ceva bun de fapt, care trebuia să se întâmple. Că avem ceva de învățat și de plătit în același timp, și eu, și ea. Oare pisicuțele au karmă? Am motive să cred că da...
Același sentiment de lucru rău care de fapt e bun l-am trăit de nenumărate ori de-a lungul călătoriei în Nepal și Tibet. Pentru că, se pare, semințele karmice s-au manifestat din plin pentru mine. Lucru care a fost rău pentru că am avut tot felul de accidente ciudate, dar care de fapt aduceau echilibru și armonie pe măsură ce se întâmplau și îmi era mai rău. Accidentul pe care îl resimt ca fiind la limita pericolului maxim s-a petrecut în jungla nepaleză, în parcul național Chitwan.

Escala în junglă a fost un moment de respiro între multele mănăstiri și temple vizitate, ca o pauză mare de la școală. A venit după lecția grea de la Lumbini, locul nașterii lui Buddha și a precedat plecarea în Tibet. Am ajuns după amiaza spre seară și am fost întâmpinați la bungalo-urile unde trebuia să stăm cu tika și flori de rhododendron, simbolurile ospitalității nepaleze. Un loc superb, un paradis pe Pământ...

A doua zi dimineață am plecat cu bărcile pe râu pentru a admira natura, păsări și cu puțin noroc, crocodili. Am acostat la un moment dat și am mers vreo jumătate de oră pe jos, prin junglă, spre o crescătorie de elefanți, unde am văzut o raritate: pui de elefant gemeni. Apoi ne-am întors la râu pentru tradiționala baie în râu cu elefanți. Se ia un elefant coordonat de un nepalez, câțiva turiști dornici de adrenalină, se urcă 3-4 turiști pe spinarea elefantului, apoi elefantul își face de cap. Ne stropește cu apă, se ridică în două picioare, ne plimbă, și, într-un final apoteotic ne aruncă în râu lăsat în genunchi (aprox. 1,5 metri înălțime). Numai că elefantul meu a avut alte planuri: ne-a aruncat în apă din picioare, adică de la peste 2,5 m înălțime, iar eu, fiind ultima, am căzut sub elefant, cu trei oameni peste mine.

M-am ales cu o lovitură zdravănă la ochiul drept, chiar sub arcadă, periculos de aproape de globul ocular. Am avut o miraculoasă vânătaie ce a cuprins tot ochiul, dar, mare minune, a trecut în numai două săptămâni. Cu alte cuvinte, a fost spre bine. O lovitură grea la capitolul imagine, oricât downshifting făcusem eu intenționat. Activând cu putere rana de umilință (vezi Lise Bourbeau), dar silindu-mă în același timp să iau măsuri spre vindecare.

Nu a fost elefantul de vină, nici nepalezul care-l coordona, nici colegii care erau în fața mea pe elefant, nici eu, la o adică. Doar karma ce se voia curățată în acest mod.

Dacă ar fi acum să mă urc pe un elefant fără platforma de plimbat prin junglă, direct pe spinarea lui, aș face-o. Și nu e pentru că nu învăț din experiențe, ci tocmai pentru că a simți căldura și forța vitală  a acestui animal este un sentiment absolut incredibil. Chiar cu riscul de a căpăta o vânătaie la ochi. A fost uimitor să văd în restul timpului petrecut în junglă comuniunea extraordinară dintre aceste pachiderme, cu o PREZENȚĂ extrem de puternică și de vie și oamenii alături de care trăiesc. Simbioză, sprijin reciproc, căldură.

... Și cum nici pisicuțele nu învață din prostii, va trebui să învăț eu ca pentru următoarele 5 săptămâni să aprind lumânările în alt loc... unde nu ajunge ea.

Mai multe imagini la:

Chitwan National Park

vineri, 16 iulie 2010

Confluența viață-moarte

Cel mai mare templu hindus din Nepal. Cel mai vizitat. Un soi de Mecca al hindușilor, inclusiv pentru cei veniți din India. Pashupatinath.


Eram în autocar. Vine liderul nostru de grup să ne spună că vom avea probabil parte de un ”spectacol” mai ... diferit pentru noi... Ne-a spus și ce. Nu l-am luat prea în serios. Doar, vorba aia, trebuia să văd tot, să simt vibrația fiecărui loc, să fiu acolo.

O căldură înnăbușitoare dar uscată, un soare arzător de după amiază devreme. Scopul era dual: să medităm la peșterile unde s-au iluminat Naropa și Tilopa, precursori ai lui Milarepa, și să vizităm cel mai mare templu hindus. Ca de obicei, îmbinarea dintre hinduism și buddhism... culmea este că Naropa și Tilopa sunt considerați mari maeștri buddhiști, numai că nu prea se știe de aceste peșteri, care sunt cumva ”în umbra” templului hindus. În umbră și la propriu și la figurat. Am aflat ulterior și de ce.

Drumul de la autocare spre intrarea în aria templului este presărat de comercianți indieni și nepalezi, cu produse mult mai scumpe ca în alte locuri. Sunt mult mai agresivi ca oriunde altundeva în Kathmandu; aici, dacă le dai cât de mică atenție nu mai scapi de insistența lor. Am mers încet spre râul sfânt, care se regăsea pe stânga. Râu în care se petrec toate ceremoniile importante din viața unui hindus. Aproape secat și foarte plin de gunoaie. Peste râu se vedea un mic pod de piatră care trebuia traversat pentru a putea ajunge spre cele două peșteri, primul nostru obiectiv. Numai că, atunci când să pășim pe pod, simt un miros specific de ... ars. În partea stângă a acestuia, șase locuri de incinerare erau în plină activitate. O parte din colegii de grup se întorc la autocare, nu rezistă peisajului și mirosului. În plus, pe partea dreaptă a podului, cei decedați așteptau la rând pentru a fi curățați simbolic în apele râului și unși cu tika (vopseaua roșie sfântă).

După ce am trecut podul am luat-o la dreapta spre peșteri... trecând cu grijă și ceva teamă printre familiile îndoliate (dar pe fața cărora vedeam seninătate) și pe lângă șirul de morți. Am avut un moment de panică: înainte... mai aveam câteva zeci de metri de plimbat pe lângă moarte... înapoi... câteva sute de metri de mers spre autocar și de trecut, din nou, pe lângă crematorii... Am ales să merg mai departe, focusându-mă pe destinație.

Vibrația la cele două grote era diferită de cea din templu, uimitor să vezi cum într-un spațiu de 2 metri pătrați cineva putea sta ani întregi. Nu am putut intra prea bine în starea meditativă, centrată, liniștită, încă nu am ajuns la nivelul să nu fiu bruiată de miros, muște, aerul sufocant, căldură sau imaginile anterioare. Totuși, ceva liniște am primit și am fost recunoscătoare. Și am primit o altă perspectivă asupra situației: acolo totuși se iluminaseră doi mari maeștri, un triumf suprem al vieții alături de niște imagini ale morții de la doi pași mai încolo. Și am mai primit imaginea lui Shiva, divinitatea răspunzătoare de distrugere și moarte, dar care întotdeauna pune ceva în loc. O reală confluență, cum spun psihologii, între moarte și viață. Un loc în care cele două există concomitent și se interpătrund, când ar trebui să fie o graniță.

Am plecat de la grote uitându-mă la aceleași imagini cu alți ochi. Fără teamă și cu multă acceptare. Până la urmă asta e ordinea firească a lucrurilor, a universului. Am mers sus, pe deal, unde am intrat în contact cu sadhu, o atracție bizară și colorată, dar care nu spuneau mare lucru. Și cu multe maimuțe care se maimuțăreau.




Templul Pashupatinath în imagini:


Pashupatinath

miercuri, 14 iulie 2010

OM MANI PADME HUM

(continuare din 12 iulie) ... Nimic nu ne oprește să ne dezvoltăm înțelepciunea pentru că acest lucru se află complet în posesia noastră. Buddha a fost un om obișnuit, ca fiecare dintre noi, cu o minte obișnuită și cu propriile iluzii... Numai că el a meditat timp de 8 ani sub un copac și a atins iluminarea. El a avut acea viziune interioară despre cele trei stări ale minţii care constituie sursa întregii noastre nefericiri: ignoranţa, dorinţa obsesivă şi furia. Cu toții avem câte un pic din fiecare plus un pachet de frici pe deasupra, care de fapt ascund în spate alte dorinți și ignoranțe.

Numai că, dacă vom continua să ne alimentăm furia și fricile, nu vom putea crea o lume fericită. Cheia spre fericire constă în a-i prețui pe ceilalți, în a avea grijă de ei, dar nu într-un mod obișnuit. De obicei, avem grijă de familie și cei dragi, dar această grijă este amestecată cu atașamente, ceea ce conduce la mândrie, la sentimente negative, gelozie. Prețuirea celorlalți fără implicare personală sau atașament vine dintr-o minte echilibrată. A avea mintea echilibrată nu înseamnă să îi ignorăm pe ceilalți sau să nu ne pese, din contră, o minte echilibrată înseamnă să îi considerăm pe ceilalți ca pe noi înșine. Să recunoaștem și să acceptăm faptul că ceilalți au exact același drept de a fi fericiți ca și noi înșine. De obicei facem discriminări, credem că alții nu merită fericirea și îi judecăm. (Cum a putut să facă așa ceva? Dar asta nu e bine!) De fapt, oamenii nu sunt răi. Iluziile și percepțiile greșite îi determină pe oameni să facă lucruri rele, dar asta nu înseamnă că sunt răi ca oameni. Confundăm comportamentul cu identitatea lor.

Ca să putem ocoli aceste capcane ale judecării altora, ne putem uita la partea lor pozitivă. Uneori vrem să îi ajutăm pe alții, alteori nu vrem pentru că îi judecăm prin prisma faptelor lor, dar dacă ne putem uita spre partea lor pozitivă, vom putea să îi prețuim ca pe noi înșine. Abilitatea de a face acest lucru vine din puterea principiului cauză-efect. Dacă îi învinuim pe alții pentru dificultățile aflate în drumul nostru, nu putem să ne uităm la partea pozitivă. Dar, dacă nu îi acuzăm pe alții de problemele noastre, atunci ne uităm la ceea ce avem noi de făcut, eventual mai bine. Lucrurile vin de la sine: privim partea lor pozitivă, îi putem prețui. Privim partea negativă, îi judecăm, îi blamăm, devenim aroganți și mândri, uităm de greșelile noastre.

E o muncă dificilă să ajungem să simțim profund acest principiu cauză-efect. Este o cu totul altă setare mentală. Dar frumusețea minții umane este că se pot realiza oricând setările pe care le dorim. Nu există un moment specific, anume, pentru a fi prezent, conștient și treaz și pentru a atinge acea stare în care tot ce facem este spre binele celorlalți. Ceea ce conduce inevitabil la același subiect al compasiunii – adică dorința de a-i vedea pe ceilalți eliberați de suferință și responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putere pentru a elibera toate ființele de suferință.

Buddhiștii folosesc mantre, adică rugăciuni care sunt spuse la nesfârșit, și care prin energia cuvintelor generează schimbări. Cea mai cunoscută mantră buddhistă este OM MANI PADME HUM. (sunt câteva variante de scriere și pronunție, și o grămadă de explicații). Explicația de mai jos am primit-o la Kopan. Este puțin probabil să se regăsească și în alte locuri, din câte am citit până acum.

OM înseamnă ”înțelepciunea lui Buddha”. Multe din mantre încep cu OM.

MANI (am întâlnit și Mane) înseamnă ”nestemată”.

PADME se referă la ”drumul spre iluminare”.

HUM este rezonanța chakrei inimii Anahata (când atingem înțelepciunea supremă, chakra inimii este maxim deschisă).

Într-o variantă aproximativă și superficială, sensul mantrei ar fi ”Compasiunea și înțelepciunea lui Buddha să se unească în mintea mea în drumul spre iluminare”. 
Și, după cum se spune, drumul este mai important decât destinația.

luni, 12 iulie 2010

Lecția de fericire

Am primit-o la Mănăstirea Kopan. Una din cele mai mari mănăstiri buddhiste tibetane din Nepal, este celebră pentru programele rezidențiale adresate străinilor interesați în învățăturile buddhiste. Nici nu e de mirare, am văzut acolo călugări de naționalități altele decât cele asiatice.

Am avut privilegiul să ne întâlnim cu unul din Lama (călugăr de rang înalt în buddhismul tibetan). Pregătiți să fim la timp la locul stabilit, am intrat într-una din încăperile mănăstirii, unde am găsit stând în lotus un călugăr meditând. Pe cât posibil în tăcere ne-am așezat în jur pe pernițele ce stăteau stivuite pe lângă pereți. Părea o statuie, la fel ca marele Buddha auriu din spatele său. Eu nu văd lucruri care nu se văd, dar Lama avea o aură anume, care strălucea cumva în jurul său. După ce ne-am așezat cu toții, o liniște desăvârșită s-a așternut peste cele 40 de perechi de ochi ce se holbau la persoana în meditație. Părea că a trecut o jumătate de zi până a deschis ochii, și-a pus pe nas ochelarii ce stăteau așezați alături pe podea, și ne-a zâmbit cald. Am avut un șoc: avea ochii albaștri și o voce... feminină. Da, aveam în fața ochilor o Lama (nu un Lama), de naționalitate finlandeză, ne lămurește ea. După atâția ani de meditație și de lucru cu energiile subtile, Yin și Yang se echilibraseră în corpul său atât de bine, încât, neavând păr pe cap, nu ne-am fi dat seama că este femeie. Cel puțin nu așa repede.

A vorbit despre noi. Și despre sine. De fapt, am sentimentul că a lăsat o bucățică din sine în fiecare dintre noi.

Ce căutăm noi, oamenii, pe lumea asta? Fericirea. Buddhismul consideră că fericirea se atinge prin înlăturarea percepțiilor eronate din mintea noastră, realizarea supremă fiind trezirea (iluminarea). Desigur că există diferite niveluri de fericire, și diverse moduri de atinge fericirea. Mijloacele materiale de obicei ajung să nu ne satisfacă, odată ce le-am atins. Fericirea materială, pământeană, este una temporară, care ajunge să se simtă ca o insatisfacție. Această insatisfacție este simțită diferit de oameni: unii o percep așa cum simt un fir de păr în podul palmei, alții așa cum simt un fir de păr în ochi.

Căutând fericirea adevărată, ne gândim la ceea ce ne împiedică să o atingem, și anume suferința.

Suferința vine de fapt din mintea noastră, mai degrabă decât din mediul exterior nouă. Una din cauzele suferinței este atașamentul, pentru că acesta, mai devreme sau mai târziu, generează furie și frustrare și îi putem răni pe alții, chiar dacă le vrem binele. Din păcate nu suntem conștienți de această stare a minții noastre. Pentru a putea deveni conștienți avem nevoie să studiem și să medităm. Cu cât cunoaștem mai multe despre mintea noastră, cu atât putem să facem alegerile corecte, pentru că astfel putem asigura neutralitatea minții. Așa am început să meditez eu la legătura dintre psihologie și spiritualitate. Odată pornit pe un drum spiritual, nu ai cum să ocolești psihologia. Dar să revenim la fericire...
Sunt trei faze ale fericirii:

Fericirea temporară, cea materială, pământeană, care nu durează mult. O dată ce am atins ce ne doream, dorim mai mult, și mai mult, nu este niciodată suficient, satisfacția este de moment.

A doua fază a fericirii apare în momentul când ne asumăm responsabilitatea pentru sine și pentru propria viață, și alegem un mod de viață pozitiv, cu compasiune față de alte vietăți.
Iar a treia fază a fericirii, cea care rămâne, o găsim atunci când căutăm adevărul suprem. Atunci când putem depăși complet lucrurile negative și putem face diferența dintre natura reală și cea convențională. Atunci devine mult mai ușor să-ți deschizi inima. Atunci abia înțelegem cu adevărat ce au alții nevoie. Pentru că abia atunci înțelegem la nivel profund că toți oamenii doresc fericire și libertatea spiritului... Iar aceasta este de fapt o formă superioară de înțelepciune. (va urma)

Informații despre Mănăstirea Kopan găsiți la http://www.kopan-monastery.com/, iar imagini la:

Kopan Monastery


joi, 8 iulie 2010

Rugăciuni


În mod cert, shoppingul nu a fost unul din ”răsfățurile” mele în Nepal. În schimb roțile de rugăciune, da.

Chiar și cerșetorii de la colț de stradă nu numai vizitatorii localnici ai mănăstirilor rostesc permanent clasica mantră buddhistă: Om mani padme hum în timp ce învârt roțile de rugăciune de la mănăstiri. Prima dată m-am întâlnit cu roțile la Templul maimuțelor (Swayambunath), care se întinde pe o suprafață uriașă și are aproximativ 1000 de astfel de roți (vezi foto). Templul maimuțelor este un loc de referință pentru buddhismul tibetan din Nepal, după Boudhanath. Plin de maimuțe, evident, care nu sunt tocmai prietenoase, dar gata oricând să fure mâncarea turiștilor. După un urcuș destul de obositor până sus, la stupă, am găsit cu uimire rămășițe foarte vechi de clădiri, și o grămadă de magazine în special cu obiecte buddhiste din cupru. Priveliștea asupra Kathmandu-ului este magnifică.

Roțile de rugăciuni conțin sute și mii de alte rugăciuni dedicate armoniei universale scrise pe hârtie subțire de orez (așa mi s-a spus, că nu am văzut). Pe măsură ce se învârt roțile, cuvintele scrise, care sunt energie, trimit vibrația în aer, care în felul acesta pleacă spre univers. Cuvintele sunt energie; atât cele scrise, cât și cele spuse și au propria vibrație. Cuvintele bune au o vibrație înaltă, cele rele au o vibrație joasă, deci și sensul contează nu numai forma fonetică. Dacă cineva cade și se lovește cu fața de pământ, se rănește la față și spune: ”Am sărutat pământul...!” în loc de ”Mi-am spart fața”, se va vindeca mult mai repede și, în plus, experiența neplăcută va avea o conotație pozitivă, că doar din fiecare lucru învățăm ceva. Cam așa merg lucrurile și cu roțile de rugăciuni.

Până să ajungi la stupă (stupele sunt locuri de îngropăciune ale rămășițelor marilor maeștri), sau la altarele buddhiste, se înconjoară templul de trei ori teoretic, învârtind în trecere roțile de rugăciuni. Nu am voie să ating cilindrul de alamă, doar suporturile de lemn de dedesubt. La un moment dat degetele au început să mă doară și am perceput drumul lung în jurul zidurilor ca un soi de inițiere. M-au scos din transă vânzătorii de păsări și saddhu. Vânzătorii de păsări țin în colivii uriașe zeci de păsări mici pe care în schimbul unei sume bine-nțeles modice, le poți elibera. Am verificat: sunt amețite și se adăpostesc în cel mai apropiat tufiș, de unde sunt culese din nou, la propriu, de același vânzător. Sau de fratele lui. Într-un astfel de loc, într-o stare meditativ-contemplativă, o astfel de scenă m-a înstristat și mi-a lăsat un gust amar. Despre saddhu vă povestește mai frumos prietenul Natty Bumppo în http://www.ici-colo.ro/. Asceți yoghini cu care la un moment dat m-am trezit față în față punându-mi pe frunte un punct roșu în semn de noroc. Contra unei sume modice, desigur. Urcușul e lung, priveliștea minunată, verde. Pe zidurile albe și înalte de vreo 3 metri, un copil nepalez de vreo 10 ani curăță zidul cu o perie mai mare ca el...

Dar roțile de rugăciune... chiar invită la rugăciune. Și nu contează dacă spun Om mani padme hum, sau Tatăl nostru care ești în ceruri..., am învățat de la nepalezi că nu se supără nimeni... Poți crede și în Shiva și în Buddha, vibrația conectării la divin este aceeași.
















Mai multe fotografii de la Templul Maimuțelor în albumul Nepal Sacred Places:


From Nepal Sacred Places

miercuri, 7 iulie 2010

Pashmina buclucașă


În 14 mai am plecat spre Nepal și Tibet fără așteptări clare. Știam că vor fi 4 săptămâni de provocări, de ieșit cu totul din ritmul meu normal de viață. Știam că depinde de mine să trăiesc la maxim ce mi se întâmplă sau să trec pe lângă tot... pur și simplu. Și am avut numai surprize, cele mai multe plăcute.

Mă chemase Tibetul, dar Nepalul a fost o minune ca și cum m-aș fi întors acasă. Mi-era groază de mizerie și am descoperit că adaptarea face minuni. Mergând pe străzile (ne)plăcut mirositoare ale Kathmandu-ului, într-o arșiță specifică zonei sud asiatice, am descoperit cum de fapt am nevoie de atât de puține lucruri ca să fiu fericită. Încă din București am decis ca pentru această lună să renunț complet la machiaj, la haine de firmă și la alte chestii de imagine care creau un confort urban ce l-am găsit a fi fals. Lucrurile esențiale de care am avut nevoie au fost (pe lângă cele de igienă) sticla de apă plată și pălăria de soare. Aș fi rezistat și fără șervețele umede sau dezinfectante. Și fără crema de soare sau crema de țânțari cumpărată dintr-o drogherie nepaleză (că se spune că cea din Europa nu funcționează la țânțarii nepalezi). În schimb, fericirea zilnică a venit de la acel Namaste strigat cu gura până la urechi de fiecare comerciant căruia îi dădeam atenție, sau de la minunăția naturii și a pământului nepalez. De la bogăția spirituală, și a locurilor, și a oamenilor. Am crescut ca om când am simțit cu câtă bunătate și compasiune cerșetorul homeless de pe stradă avea grijă de cățeaua ce fătase 9 pui cu o seară înainte. Asta s-a întâmplat chiar la începutul călătoriei, iar în ultima zi am revăzut puii mari, aveau ochi, erau tot 9, iar omul dormea alături de ei la fel ca și cu o lună în urmă.

Fără umor nu poți rezista comercianților. Pentru că trăiesc mai ales din comerț și din agricultură, nepalezii sunt foarte buni comercianți. Scenariu de cumpărături: tarabe pe stradă (alături de mașini, pietoni, motocicliști, bicicliști, câini, capre și vaci), peisaj specific ultra aglomerat, mă plimb, mă uit, mă atrage, să zicem, o pashmina. Greșeala principală ar fi să întreb din prima cât costă, pentru că în felul acesta nu mai scap fără să cumpăr. În schimb, e mai bine să mă uit. O ating, cer să o văd de aproape, moment în care comerciantul nepalez este extrem de binevoitor și îmi scoate dintr-o mișcare cel puțin 20 de pashmine de toate tipurile și culorile, lăudându-le și spunând că sunt ieftine, într-o engleză destul de ok. Nu pot să nu fiu copleșită de volumul de informație, de varietatea de culori și modele, devine greu să mă decid și, după ceva ezitări, aleg ceva. Până aici e frumos și pot să dau peste cap magazinașul nepalezului fără ca acesta să se supere. Este timp suficient să mă împrietenesc cu el, schimbăm informații, de unde ești, ce faci în Nepal, cum ți se pare, câte magazine cu pashmine ai, etc. În momentul în care întreb prețul pashminei, începe un proces de negociere fioros aproape, care pentru nepalez TREBUIE să se termine cu vânzarea. Dacă nu, dezamăgirea este uriașă, simt că se cutremură pământul în jur și aproape mă doare când văd supărarea similară cu a unui copil nedreptățit. Partea mai puțin plăcută pentru mine este că prețul inițial cerut de nepalez, chiar dacă pare mai mic față de prețul din România, este de fapt cam de 5 ori mai mare decât un preț rezonabil corect pentru el. Adică dacă îmi cere 100 de rupii nepaleze, de exemplu, teoretic eu aș putea negocia până la 20 de rupii, astfel încât el rămâne încă în profit.

Evident că n-am știut asta de la început, și mă consideram cea mai tare în negocieri când de la 100 de rupii ajungeam la 70 sau 60. Un dialog ar fi cam așa: ”cât costă?” ”100 de rupii”. ”A, nu se poate, este mult prea mult pentru mine. Nu, nu.” ”Cât?” ”20.” (dacă aș fi știut). Aici, depinde. Dacă omul are chef de distracție și de vânzare, se joacă mai departe, dar în unele zone unde sunt vânzări foarte mari, am constatat că nu le pasă să mai vândă pornind de la o ofertă așa mică. Se fac în felul acesta vreo 5-6 oferte și cereri, negociate, bani și cantități, până ajung la o înțelegere. Nu prea sunt șanse de scăpare. Nu mă lasă să ies din magazin până nu ofer ultimul preț (”last price, last price”). Dacă fac asta și mă mai și prefac că plec fără să cumpăr, în 80% din cazuri acceptă. Oricum iese în profit. Iar eu ies complet epuizată. Pentru o pashmina... de care de fapt nici nu am nevoie. Dar e frumoasă și e de cashmir. Și a costat după o astfel de negociere 400 de rupii, nu 20.

vineri, 25 iunie 2010

Religia Bon și Maestrul Lopön

Călătoria spirituală în Nepal a început neașteptat cu vizita la mănăstirea aparținând liniei shamanice tibetane Bon.

Bon este cea mai veche practică spirituală tibetană care încă există. Mai veche decât buddhismul, linia tibetană Bon se caracterizează prin antrenarea ca, la momentul trecerii în neființă, să se realizeze corpul curcubeu. O dizolvare luminoasă a trupului fizic în culorile curcubeului. Dacă practicanții se încadrează sau nu în ceea ce numim generic în ziua de astăzi shamani reprezintă un subiect de discuție care încă nu a ajuns la nicio rezoluție.

Întâlnirea cu maestrul Lopön Tenzin Namdak de la Mănăstirea Triten Norbutse a fost de mare impact. Era prima din vizita noastră, iar eu personal nu știam la ce să mă aștept. Născut în 1926 în Tibet, maestrul este una din figurile de seamă ale religiei Bon. Prezența sa este copleșitoare. Vorbește cu o voce foarte caldă și joasă o engleză excelentă. Înțeleg că are o activitate intensă de promovare a culturii tibetane și a religiei Bon în Europa și nu numai. Se uită la noi sau mai bine zis prin noi, și știu că ne vede mai mult decât lasă să se vadă. În fața unei astfel de energii nu poți decât să te deschizi, nu rămâne nicio urmă de scepticism (dacă o fi fost vreodată) sau de respingere. Noi până la urmă nu suntem decât niște oameni simpli, creștini, veniți să asculte ce are să ne spună un mare maestru, care are talentul să se adreseze direct subconștientului nostru: mulți au căzut într-o transă similară cu somnul.

Lopön Tenzin Namdak: Ca ființe umane avem două mari responsabilități: viața și moartea. În timpul vieții ne pregătim pentru trecere, sau ceea ce numim noi în mod obișnuit ”moarte”. Odată trecerea făcută, ne aducem aminte de cele întâmplate în această viață, așa cum ne aducem aminte de un vis atunci când ne trezim din somn. Dacă ne construim un vis frumos, adică dacă ducem o viață împlinită, bună, trăită cu compasiune pentru alții, atunci când ne vom trezi vom avea amintiri frumoase, amintirile faptelor noastre. Pentru că acestea sunt singurele care ne rămân după trecere.

Maestrul vede viața ca pe o școală, care ne pregătește pentru trecere, iar prin practicarea compasiunii vom putea trece mai ușor, vom putea ajuta alți oameni fără a încălca liberul arbitru, vom putea fi mai conștienți și mai prezenți. Prin compasiune înțelegem dorința profundă de a ajuta pe cei care suferă fără a judeca omul sau situația. Chiar dacă, să spunem, nu avem resurse să ajutăm concret pe cineva, atitudinea și dorința interioară de a o face aranjează Universul în jurul nostru astfel încât să reușim să ajutăm. Sigur că nu putem hrăni toți copiii flămânzi din Nepal, sau din România sau de oriunde din lume, și nu putem să vindecăm toți bolnavii, chiar dacă avem capacități tămăduitoare, însă dorința de a o face și acțiunea conformă cu propriile resurse, conduc pe drumul compasiunii. Acțiunea conformă cu propriile resurse înseamnă că trebuie să avem grijă și de noi înșine, pentru că dacă ne epuizăm resursele proprii pentru a ajuta de alții, nu vom putea să facem acest lucru pe termen lung, și nu ajutăm de fapt pe nimeni, cu atât pe puțin pe noi înșine în drumul spre trecere. Pe lângă acest lucru, un alt fel prin care învățăm lucruri în această ”școală numită viață” cum spune maestrul, este meditația, care rămâne singura cale de a controla mintea.

Mă uit la maestru. A obosit și nu din cauza vârstei. Ar vrea să ne mai spună, dar nu mai poate. Nu suntem pregătiți să auzim mai mult, iar întrebările noastre i-au confirmat acest lucru. Mă simt ca un copil mic care a găsit din întâmplare, ascunsă în bibliotecă, cartea colorată de povești ce se potrivește pentru atunci când va ști să citească singur. Corpul curcubeu este un subiect aproape tabu. Numai că, fiind ceva spectaculos, toată lumea insistă pe asta. Iar maestrul ne spune încă o dată că nu a atinge corpul curcubeu este scopul, ci pregătirea pentru trecere, adică... calea. Pe parcurs, dacă se întâmplă și ceva de genul acesta spectaculos, e altceva.

Și eu am obosit. Este o liniște în jur de nemăsurat. Nu trebuie să fii buddhist sau practicant Bon ca să vezi adevărul din vorbele maestrului. Nu este nevoie să ai capacități extrasenzoriale ca să simți vibrația înaltă a energiei locului și a lui ca om ce expiră compasiune în loc de aer. Și pentru prima dată am putut privi trecerea (mea) cu seninătate. Numai că drumul e lung.




mai multe imagini pe albumul Picasa:
Triten Norbutse (Bon) Monastery

joi, 24 iunie 2010

Nepalul spiritual I

În Nepal, religia este mai mult decât un set de credințe formalizate într-una sau mai multe instituții, însoțite (sau nu) de ritualuri transmise din generație în generație. În Nepal, pot spune că religia este spiritualitate, chiar dacă în ultima vreme cele două noțiuni sunt tratate și interpretate diferit în alte locuri din lume. Amestecul complex de tradiții, festivaluri, credințe, doctrine și căldura pământului au pătruns toate straturile sociale nepaleze, devenind sufletul acestui popor. Se poate vizita Nepalul doar pentru Himalaya și trecking, sau doar pentru rafting pe învolburatele râuri, dar se pierde esența acestui loc unic.

Chiar dacă Nepalul este cunoscut ca fiind până de curând singurul regat hindus, aici se poate vedea o țesătură complexă de credințe hinduse, buddhiste sau de alte tipuri. Prima lecție de natură spirituală pe care o primești vizitând Nepalul este cea a toleranței, un exemplu unic în lume. Aceste credințe pur și simplu coexistă și se influențează reciproc de secole, fără a crea niciun fel de conflict nici la nivel individual, nici altfel...

Principalele religii în Nepal sunt: hinduismul (peste 75% din populație), buddhismul (10%), tantrismul, islamismul și creștinismul.

Hinduismul este cunoscut în general pentru numărul mare de zeități (peste 10000), dar se bazează pe o trinitate formată din Brahma (Creatorul), Vishnu (Protectorul) și Shiva (Distrugătorul). Cei mai mulți dintre hinduși nu îl includ de obicei în ceremoniile religioase (puja) pe Brahma pentru că, odată ce a fost creat universul, rolul său e considerat încheiat. În schimb, pentru hindușii nepalezi sunt foarte importanți Vishnu și Shiva.

Vishnu are datoria de a asigura protecția lumii și tuturor viețuitoarelor și se crede despre el că a avut mai multe reîncarnări (vreo 10). În templele dedicate lui Shiva, Distrugătorul, se poate găsi de obicei și reprezentarea lui Nandi, bivolul care este mijlocul de transport al lui Shiva. De asemenea, de multe ori se pot vedea reprezentări sau temple dedicate lui Parvati, consoarta lui Shiva.

O altă zeitate venerată de hinduși este Ganesh, unul din fiii lui Shiva. Ganesh este zeul înțelepciunii și cel care poate decide între succes și eșec.

În practica religioasă, hindușii nepalezi pot alege să venereze zilnic un anumit zeu favorit, sau se pot referi la toate zeitățile și reîncarnările lor. Sunt multe festivaluri hinduse în Nepal dedicate zecilor de divinități hinduse la care participă atât hinduși cât și budhiști. Se spune că numărul total al festivalurilor depășește numărul zilelor unui an. (... va urma)







mai multe imagini la:
Nepal Sacred Places



luni, 21 iunie 2010

The Nepalese


The Nepalese people are really proud of their nationality and essence. They see themselves different from the Indians and as well from the Chinese. They search almost desperately their own culture trying to bring forward differentiating things and a special type of uniqueness. They live out of agriculture and tourism. Having more than 25 million inhabitants in a country half as Romania, they suffocate literally in the big cities. Or at least this is how I felt walking around the streets with no sidewalks along with other pedestrians, cars, bicycles, rickshas, motorbikes, goats or cows. Many Nepalese went out to work in the Arabic countries, others excel in trafficking goods at the Chinese border. No wonder… Around two years ago they gave up the monarchy and started to build a democratic republic. Our guide was saying “we still need to learn the rules of this game”. Indeed…

The earth is warm, and not because of the heat or atmospheric temperature. This warmth is passed on to the people as well, and the ground is blessed and sacred. Although they are very poor (I changed my mind after seeing how poor the Tibetans are), and their life standard is really low, I have never seen in their eyes anything such as mischief or cheating. They insist in offering you things to buy, sometimes they become a little aggressive, but they are naturally born negotiators. I learned a few good lessons from them.

It is important to look beyond the garbage in the streets, the dust and the street trade. Seeing Nepal like this, it’s like seeing a precious piece of turquoise stone covered in mud. If it's washed, it glows. Literally.








more photos at:
Life in Nepal



miercuri, 31 martie 2010

Am ales...

Pasiune / Passion
ulei pe panza, 50x70cm



Am ales sa merg mai departe
Sa imi port visele la vedere
chiar daca marea e rosie si n-are valuri
Am ales sa ma bucur de fiecare clipa
Sa arat mai degraba decat sa ascund
Am ales sa iubesc.
Pentru ca tot ce simt, ce fac si ce gandesc
este alegerea mea.