Durere și credință

Soarele este în coborâre spre amurg. Un cer albastru rece acoperă piața ”Libertății” din fața Palatului Potala. Spațiul uriaș din ciment și piatră cubică este dominat de un monument al ”Libertății”. În fața lui, o fântână arteziană care nu este marcată trezește din când în când din reveria admirării palatului de la distanță și stropește pe o arie largă amatorii de fotografii înțepeniți prea aproape de duzele de apă. De jur împrejur, megafoane uriașe cântă muzică chineză cu tente comuniste și vibrații de spălat creierii, și din când în când un refren de Vanghelis. Patrule de militari înarmați cu arme reale, nu cu gloanțe de cauciuc, se uită insistent la străini și la oricine încearcă să facă lucruri interzise: să stea pe jos, să lase genți sau chiar aparate foto pe jos, să strige mai tare, să râdă cu gura până la urechi sau să le facă lor poze. Mă simt supravegheată îndeaproape și amintiri dureroase de acum vreo douăzeci și ceva de ani reapar în tensiunea musculară.

Soarele s-a ascuns după dealul din stânga palatului Potala. Zidurile albe și vișinii ale palatului sunt acum luminate, iar albastrul rece al cerului pare și mai rece. Nu putem face fotografii cu palatul. Ca în nici un alt loc la aceeași oră și cu aceleași condiții de luminozitate, imaginile ies blur-ate, încețoșate, neclare, și, mai ales, lipsite de personalitate. Prietenul nostru, care pentru mine este un etalon al măiestriei fotografice (zis și Maestrul Cocleală), se plânge de zecile de cadre ratate. Ceva se întâmplă... Ca și cum pe un plan subtil, Potala are nevoie să se protejeze sau ca și cum nu e lăsată să se vadă în toată strălucirea sa.

Mă uit în jur. Un grup de chinezi tineri se maimuțăresc în fața palatului făcănd fotografii în costume tradiționale tibetane de nuntă. (pe stilul colorata, mâine-i gata, cu maimuța în brațe). La ceva distanță în fața palatului, dincolo de șoseaua cu trei benzi pe sens, un grup de credincioși tibetani încep să-și facă prosternările. Se pun mâinile în mudra rugăciunii, se duc la chakra 7 din creștetul capului, apoi la al treilea ochi, apoi la chakra inimii, după care se întind pe jos din poziția în genunchi, lipesc fruntea de pâmânt, se ridică și fac trei pași. O prosternare. Pelerinii tibetani vin la palat să facă o mie de prosternări înconjurându-l. Este credința lor și este cam tot ce le-a rămas.

Eu sunt la mijloc. Am în față palatul și pelerinii ce-l înconjoară. Sunt atât de săraci încât cu greu poate fi descris. O imagine de umilință și de demnitate... În spate, dacă mă întorc, am un monument ce se înalță cu cinism peste piață. Și care se cheamă al ”eliberării” sau ”libertății”. Al eliberării cui?? Sau libertatea cui?? Și grupuri de turiști chinezi care se amuză reținut în fața fotografilor fluturând mânecile lungi ale simulărilor de haine de mireasă tibetane. Undeva în spatele copacilor care înconjoară piața, s-au adăpostit alți pelerini tibetani care așteaptă dimineața pentru a-și continua ritualul inițiatic al prosternărilor. Și eu, la mijloc, simt durerea ce vine direct de la palat, un simbol puternic al non-agresiunii, în fața căruia agresiunea s-a oprit. Și mai văd credința cu care pelerinii vin să se inițieze, tăcuți și modești, credința că nu e totul pierdut.

Soarele nu mai e de mult pe cer, e aproape întuneric. Pereții albi și vișinii ai Potalei strălucesc sub reflectoarele puternice. Acum fotografiile ies foarte frumoase. Aș sta acolo până dimineața, mai ales că piața s-a mai golit. Numai că, în același timp, volumul difuzoarelor cu muzică motivațională comunistă crește din ce în ce mai tare, și mai tare, și...

Imagini ale palatelor Potala și Norbulingka

Lhasa, Potala, Norbulingka