Pământul tibetan

Este atât de copleșitor, încât cu greu îmi găsesc cuvintele. De zile întregi mi-am propus să descriu Tibetul, dar este prea mare, prea mult, prea frumos și prea rece, astfel că trebuie să îmi iau alte haine sufletești pentru a o putea face. Cer voie să vorbesc despre Tibet făcând o plecăciune în fața măreției sale.

Mama Pâmânt și Tatăl Cer s-au întâlnit prima dată probabil în Tibet. O întâlnire la rece. O frumusețe austeră a unui podiș deșertic, cu munți copleșitor de înalți, și un albastru de înnebunești privindu-l. Am pășit pe pământul tibetan în Lhasa, coborând din avionul de Kathmandu al China Air. Și, după ce am trecut de primul șoc al altitudinii de 3500 de metri, simțind la propriu aerul rarefiat, și de al doilea șoc al securității chineze din aeroport, am avut al treilea șoc: la ieșirea din aeroport, cât vedeai cu ochii, un cer albastru cum nu mai văzusem niciodată. Un albastru mai pur ca pigmenții mei din culorile cu care pictez. Un albastru pe care, dacă l-aș pune pe pânză, mi s-ar spune că nu există în realitate. Un amestec de cobalt cu ultramarin pe care eu nu am îndrăznit niciodată să îl fac. Și pe acest fundal profund în care te pierdeai, petele albe, perfect conturate ale norilor pufoși. Uriași.

De fapt, totul în Tibet e uriaș: spațiile care pare că nu se mai termină, deșertul care este nemărginit și auriu, munții enormi, distanțați unii de alții, de parcă s-ar sufoca să fi stat mai aproape... chiar și lacurile. Dar nu e chiar totul uriaș în Tibet: plantele sunt minuscule, și ele tot albastre, iar animăluțele, fie că vorbim de oi sau de capre, par a fi miniaturale. Singurii regi ai munților tibetani sunt iacii. Variat colorați, glumeam pe seama lor spunând că avem varietăți Golden Retriever (aurii), Doberman (negri) sau Dalmațieni (alb-negru). Mai erau unii maronii, dar lor am renunțat să le mai punem etichete.

Munții Tibetului sunt plini de minerale, cupru în special. Uneori se vede cum lucesc în lumina soarelui. Între munți se văd uriașe dune din cel mai fin nisip sau câmpuri de pietre care mai de care mai interesante. Devenise pentru tot grupul un hobby de a culege pietre când făceam pauze.

Mergeam ore întregi cu autocarele pe niște șosele impecabile, având permanent în fața ochilor același peisaj de care nu aveai cum să te plictisești: cerul de un albastru incredibil, pe care norii se jucau cu cele mai diverse și ciudate forme, munții de forme și culori diferite, niciodată la fel, râuri sau lacuri albastre și reci reflectând același albastru al cerului. O transă din care timp de 2 săptămâni nu am ieșit. Și nici nu aveam cum.

A sta la altitudini cuprinse între 3500 și 5200 de metri e o provocare fizică pe care nu am imaginat-o. Deși e cald (în mai – iunie sunt în jur de 20 de grade la prânz), aerul e rece și foarte sărac în oxigen. Prin urmare, simptomele care pot apărea sunt: respirație grea, oboseală cam la o cincime din efortul normal, migrene cumplite, presiune în cap, tahicardie, senzații de greață, amorțeală în corp (datorită lipsei de oxigen) în special în mâini și în picioare. Adaptarea se face cam în 48 de ore, dacă organismul este cât de cât sănătos, dar apoi apar alte simptome de genul: hemoragie din nas, uscarea mucoaselor. Toate astea au impact și la nivel emoțional: totul pare mai dificil, iritabilitate, nervozitate, sau, din contră, în momentele de bucurie, apare isteria. Adică extreme.

Există desigur medicamente și alte remedii naturale pentru ameliorarea simptomelor fizice, inclusiv tubul de oxigen care de altfel nu prea e recomandat pentru că dă dependență ca un drog. Arderile în organism devin mai rapide, motiv pentru care toți am avut nevoie de mai multă hrană și la mesele principale, și între mese.

Frumos, foarte frumos, cu respirația tăiată de cât de frumos, (sau de cât de puțin oxigen era...), dar rece și care, cumva, te ține la distanță. Energia pământului este închisă în sine, nu vrea să primească nimic de la nimeni și nu vrea să ofere nimic nimănui.

E singur și îndurerat. Pământul tibetan.

100 de imagini cu pâmântul tibetan:

Naturally Tibet