luni, 14 februarie 2011

De Valentine's Day

Am primit o leapșă de Valentine’s Day de la Daniel Botea. Prin urmare, iată ce-mi vine în minte:




Telegrama de iubire trimisă de Furnicutză Greierului de Valentine’s Day

"Dragul meu Greieraș,

Să știi că sentimentele mele pentru tine sunt foarte puternice și de neclintit. STOP. Pentru totdeauna. STOP. Armonia cântecului tău mă înnebunește. STOP. Totdeauna. STOP. Dar asta nu înseamnă că vei primi vreun grăunte de la mine. Tot pentru totdeauna. STOP. STOP. STOP."


image courtesy: http://www.centralquestion.com/archives/2007/03/

marți, 4 ianuarie 2011

Lecțiile lui 2010

Ce am învățat anul trecut? În afară de tehnici NLP, spiritualitate budhistă și hindusă, organizări de vernisaje, medieri de conflicte și sisteme de motivare ”ieșite din cutie”…

Am învățat că niciodată nu voi termina de învățat.

Că iubirea este complet imprevizibilă și neașteptată. Că este inepuizabilă dacă este lăsată liberă.

Am învățat că pentru a putea să te bucuri de prezent, e important să te eliberezi de trecut complet. E ca și cum aș fi un vas care se umple și dacă nu e golit din când în când, nu mai intră nimic nou.

Am învățat că smerenia și umilința sunt două lucruri diferite. Că atunci când ești smerit, nu ești și umil, iar dacă ești umil nu înseamnă neapărat că ești smerit. Printre altele pentru că umilința poate să fie o aroganță bine deghizată.

Am învățat că drumul meu în viață este să îi ajut pe alții să își găsească drumul și calea. Și am mai învățat că pot face asta dar că rezultatul de cele mai multe ori nu este așa cum îmi imaginez eu. Încă nu m-am eliberat complet de așteptările legate de rezultat, poate voi reuși să învăț acest lucru în 2011.

Am învățat că acasă este acolo unde se simte bine sufletul, numai că dacă sufletul e împărțit, iar bucăți din el sunt lăsate sau abandonate în prea multe locuri, atunci nicăieri nu este acasă.

Am învățat din nou să fiu copil și să las copilul din mine să se bucure de joacă.

Am învățat cu adevărat cum este să comunici la nivel profund cu un animal. Este posibil, iar dialogul poate fi de ajutor reciproc.

Am învățat cum pot da o direcție creativității prin tehnici specifice, atunci când aceasta se află în impas.

Am învățat care este diferența dintre ”a pierde controlul” și ”a lăsa lucrurile să se întâmple”.

Sunt și altele, cu siguranță. Pentru că toate provocările, schimbările, creșterile și obstacolele lui 2010 au pus o presiune incredibilă și ne-au determinat pe toți să învățăm mai mult decât am fi făcut-o în condițiile anilor trecuți. Mie, cel puțin, așa mi s-a întâmplat.

marți, 19 octombrie 2010

COMMUNICATION SHUTDOWN

Fac și eu rapport cu copiii bolnavi de autism. Voi fi tăcută pe 1 noiembrie, nu voi folosi Facebook, Twitter și nici blogul. Mă alătur inițiativei Communication Shutdown, pentru că este o modalitate de a fi alături de acești copii, de a experimenta o miime din ce trăiesc ei și de a-i ajuta. Și nu în ultimul rând, pentru a aprecia și mai mult ceea ce am primit de la Univers.



Communication Shutdown-Lansarea campaniei globale de sensibilizare asupra autismului și de donații pentru organizatii de autism din întreaga lume.

joi, 16 septembrie 2010

vineri, 27 august 2010

Durere și credință

Soarele este în coborâre spre amurg. Un cer albastru rece acoperă piața ”Libertății” din fața Palatului Potala. Spațiul uriaș din ciment și piatră cubică este dominat de un monument al ”Libertății”. În fața lui, o fântână arteziană care nu este marcată trezește din când în când din reveria admirării palatului de la distanță și stropește pe o arie largă amatorii de fotografii înțepeniți prea aproape de duzele de apă. De jur împrejur, megafoane uriașe cântă muzică chineză cu tente comuniste și vibrații de spălat creierii, și din când în când un refren de Vanghelis. Patrule de militari înarmați cu arme reale, nu cu gloanțe de cauciuc, se uită insistent la străini și la oricine încearcă să facă lucruri interzise: să stea pe jos, să lase genți sau chiar aparate foto pe jos, să strige mai tare, să râdă cu gura până la urechi sau să le facă lor poze. Mă simt supravegheată îndeaproape și amintiri dureroase de acum vreo douăzeci și ceva de ani reapar în tensiunea musculară.

joi, 29 iulie 2010

Pământul tibetan

Este atât de copleșitor, încât cu greu îmi găsesc cuvintele. De zile întregi mi-am propus să descriu Tibetul, dar este prea mare, prea mult, prea frumos și prea rece, astfel că trebuie să îmi iau alte haine sufletești pentru a o putea face. Cer voie să vorbesc despre Tibet făcând o plecăciune în fața măreției sale.

Mama Pâmânt și Tatăl Cer s-au întâlnit prima dată probabil în Tibet. O întâlnire la rece. O frumusețe austeră a unui podiș deșertic, cu munți copleșitor de înalți, și un albastru de înnebunești privindu-l. Am pășit pe pământul tibetan în Lhasa, coborând din avionul de Kathmandu al China Air. Și, după ce am trecut de primul șoc al altitudinii de 3500 de metri, simțind la propriu aerul rarefiat, și de al doilea șoc al securității chineze din aeroport, am avut al treilea șoc: la ieșirea din aeroport, cât vedeai cu ochii, un cer albastru cum nu mai văzusem niciodată. Un albastru mai pur ca pigmenții mei din culorile cu care pictez. Un albastru pe care, dacă l-aș pune pe pânză, mi s-ar spune că nu există în realitate. Un amestec de cobalt cu ultramarin pe care eu nu am îndrăznit niciodată să îl fac. Și pe acest fundal profund în care te pierdeai, petele albe, perfect conturate ale norilor pufoși. Uriași.

vineri, 23 iulie 2010

Arsuri și zgârieturi

La mai bine de șase săptămâni după ce m-am întors din călătoria... inițiatică, încă sunt întrebată dacă m-am re-adaptat. Probabil starea mea medidativă și enervant de liniștită (după cum au spus unii), bate la ochi. Dar e mai bine așa. Am reușit în acest interval să administrez tot felul de crize cu un calm și o claritate care nu mă caracterizau înainte. Și cu mult mai puțin consum de energie.

Mă bucur de fiecare clipă în care respir, de fiecare mulțumire care mi se adresează (și vin spre mine din ce în ce mai multe, mai spontane și mai sincere), de fiecare vorbă de alinare pe care o dăruiesc cuiva. Sunt recunoscătoare pentru că în toată această nebunie zilnică urbană sunt eu, conștientă și prezentă. Și primesc cu deschidere tot ce mi se întâmplă, pentru că absolut tot ce vine spre mine este atras de mine, are scopul să mă învețe o altă lecție sau să mă răsplătească. Este ceea ce numesc eu acceptare.

luni, 19 iulie 2010

Karma la pătrat

Am avut un weekend de coșmar. Pisicuța mea de 4 luni s-a gândit că lumânările-pastilă care ard în fiecare seară câte șapte pentru purificarea casei sunt foarte interesante pentru ea. Nu a avut niciun interes pentru ele, deși ard zilnic de 2 săptămâni, până sâmbătă când s-a ales cu toată ceara pe blăniță, în special pe labe. Trist, aproape tragic. Dar, în timp ce o țineam să nu sară la gâtul veterinarului ce îi rădea blana de pe labe cu mare greutate (ceară întărită plus blană egal platoșă), nu puteam să nu mă gândesc că e ceva bun de fapt, care trebuia să se întâmple. Că avem ceva de învățat și de plătit în același timp, și eu, și ea. Oare pisicuțele au karmă? Am motive să cred că da...
Același sentiment de lucru rău care de fapt e bun l-am trăit de nenumărate ori de-a lungul călătoriei în Nepal și Tibet. Pentru că, se pare, semințele karmice s-au manifestat din plin pentru mine. Lucru care a fost rău pentru că am avut tot felul de accidente ciudate, dar care de fapt aduceau echilibru și armonie pe măsură ce se întâmplau și îmi era mai rău. Accidentul pe care îl resimt ca fiind la limita pericolului maxim s-a petrecut în jungla nepaleză, în parcul național Chitwan.

Escala în junglă a fost un moment de respiro între multele mănăstiri și temple vizitate, ca o pauză mare de la școală. A venit după lecția grea de la Lumbini, locul nașterii lui Buddha și a precedat plecarea în Tibet. Am ajuns după amiaza spre seară și am fost întâmpinați la bungalo-urile unde trebuia să stăm cu tika și flori de rhododendron, simbolurile ospitalității nepaleze. Un loc superb, un paradis pe Pământ...

A doua zi dimineață am plecat cu bărcile pe râu pentru a admira natura, păsări și cu puțin noroc, crocodili. Am acostat la un moment dat și am mers vreo jumătate de oră pe jos, prin junglă, spre o crescătorie de elefanți, unde am văzut o raritate: pui de elefant gemeni. Apoi ne-am întors la râu pentru tradiționala baie în râu cu elefanți. Se ia un elefant coordonat de un nepalez, câțiva turiști dornici de adrenalină, se urcă 3-4 turiști pe spinarea elefantului, apoi elefantul își face de cap. Ne stropește cu apă, se ridică în două picioare, ne plimbă, și, într-un final apoteotic ne aruncă în râu lăsat în genunchi (aprox. 1,5 metri înălțime). Numai că elefantul meu a avut alte planuri: ne-a aruncat în apă din picioare, adică de la peste 2,5 m înălțime, iar eu, fiind ultima, am căzut sub elefant, cu trei oameni peste mine.

M-am ales cu o lovitură zdravănă la ochiul drept, chiar sub arcadă, periculos de aproape de globul ocular. Am avut o miraculoasă vânătaie ce a cuprins tot ochiul, dar, mare minune, a trecut în numai două săptămâni. Cu alte cuvinte, a fost spre bine. O lovitură grea la capitolul imagine, oricât downshifting făcusem eu intenționat. Activând cu putere rana de umilință (vezi Lise Bourbeau), dar silindu-mă în același timp să iau măsuri spre vindecare.

Nu a fost elefantul de vină, nici nepalezul care-l coordona, nici colegii care erau în fața mea pe elefant, nici eu, la o adică. Doar karma ce se voia curățată în acest mod.

Dacă ar fi acum să mă urc pe un elefant fără platforma de plimbat prin junglă, direct pe spinarea lui, aș face-o. Și nu e pentru că nu învăț din experiențe, ci tocmai pentru că a simți căldura și forța vitală  a acestui animal este un sentiment absolut incredibil. Chiar cu riscul de a căpăta o vânătaie la ochi. A fost uimitor să văd în restul timpului petrecut în junglă comuniunea extraordinară dintre aceste pachiderme, cu o PREZENȚĂ extrem de puternică și de vie și oamenii alături de care trăiesc. Simbioză, sprijin reciproc, căldură.

... Și cum nici pisicuțele nu învață din prostii, va trebui să învăț eu ca pentru următoarele 5 săptămâni să aprind lumânările în alt loc... unde nu ajunge ea.

Mai multe imagini la:

Chitwan National Park

vineri, 16 iulie 2010

Confluența viață-moarte

Cel mai mare templu hindus din Nepal. Cel mai vizitat. Un soi de Mecca al hindușilor, inclusiv pentru cei veniți din India. Pashupatinath.


Eram în autocar. Vine liderul nostru de grup să ne spună că vom avea probabil parte de un ”spectacol” mai ... diferit pentru noi... Ne-a spus și ce. Nu l-am luat prea în serios. Doar, vorba aia, trebuia să văd tot, să simt vibrația fiecărui loc, să fiu acolo.

O căldură înnăbușitoare dar uscată, un soare arzător de după amiază devreme. Scopul era dual: să medităm la peșterile unde s-au iluminat Naropa și Tilopa, precursori ai lui Milarepa, și să vizităm cel mai mare templu hindus. Ca de obicei, îmbinarea dintre hinduism și buddhism... culmea este că Naropa și Tilopa sunt considerați mari maeștri buddhiști, numai că nu prea se știe de aceste peșteri, care sunt cumva ”în umbra” templului hindus. În umbră și la propriu și la figurat. Am aflat ulterior și de ce.

Drumul de la autocare spre intrarea în aria templului este presărat de comercianți indieni și nepalezi, cu produse mult mai scumpe ca în alte locuri. Sunt mult mai agresivi ca oriunde altundeva în Kathmandu; aici, dacă le dai cât de mică atenție nu mai scapi de insistența lor. Am mers încet spre râul sfânt, care se regăsea pe stânga. Râu în care se petrec toate ceremoniile importante din viața unui hindus. Aproape secat și foarte plin de gunoaie. Peste râu se vedea un mic pod de piatră care trebuia traversat pentru a putea ajunge spre cele două peșteri, primul nostru obiectiv. Numai că, atunci când să pășim pe pod, simt un miros specific de ... ars. În partea stângă a acestuia, șase locuri de incinerare erau în plină activitate. O parte din colegii de grup se întorc la autocare, nu rezistă peisajului și mirosului. În plus, pe partea dreaptă a podului, cei decedați așteptau la rând pentru a fi curățați simbolic în apele râului și unși cu tika (vopseaua roșie sfântă).

După ce am trecut podul am luat-o la dreapta spre peșteri... trecând cu grijă și ceva teamă printre familiile îndoliate (dar pe fața cărora vedeam seninătate) și pe lângă șirul de morți. Am avut un moment de panică: înainte... mai aveam câteva zeci de metri de plimbat pe lângă moarte... înapoi... câteva sute de metri de mers spre autocar și de trecut, din nou, pe lângă crematorii... Am ales să merg mai departe, focusându-mă pe destinație.

Vibrația la cele două grote era diferită de cea din templu, uimitor să vezi cum într-un spațiu de 2 metri pătrați cineva putea sta ani întregi. Nu am putut intra prea bine în starea meditativă, centrată, liniștită, încă nu am ajuns la nivelul să nu fiu bruiată de miros, muște, aerul sufocant, căldură sau imaginile anterioare. Totuși, ceva liniște am primit și am fost recunoscătoare. Și am primit o altă perspectivă asupra situației: acolo totuși se iluminaseră doi mari maeștri, un triumf suprem al vieții alături de niște imagini ale morții de la doi pași mai încolo. Și am mai primit imaginea lui Shiva, divinitatea răspunzătoare de distrugere și moarte, dar care întotdeauna pune ceva în loc. O reală confluență, cum spun psihologii, între moarte și viață. Un loc în care cele două există concomitent și se interpătrund, când ar trebui să fie o graniță.

Am plecat de la grote uitându-mă la aceleași imagini cu alți ochi. Fără teamă și cu multă acceptare. Până la urmă asta e ordinea firească a lucrurilor, a universului. Am mers sus, pe deal, unde am intrat în contact cu sadhu, o atracție bizară și colorată, dar care nu spuneau mare lucru. Și cu multe maimuțe care se maimuțăreau.




Templul Pashupatinath în imagini:


Pashupatinath

miercuri, 14 iulie 2010

OM MANI PADME HUM

(continuare din 12 iulie) ... Nimic nu ne oprește să ne dezvoltăm înțelepciunea pentru că acest lucru se află complet în posesia noastră. Buddha a fost un om obișnuit, ca fiecare dintre noi, cu o minte obișnuită și cu propriile iluzii... Numai că el a meditat timp de 8 ani sub un copac și a atins iluminarea. El a avut acea viziune interioară despre cele trei stări ale minţii care constituie sursa întregii noastre nefericiri: ignoranţa, dorinţa obsesivă şi furia. Cu toții avem câte un pic din fiecare plus un pachet de frici pe deasupra, care de fapt ascund în spate alte dorinți și ignoranțe.

Numai că, dacă vom continua să ne alimentăm furia și fricile, nu vom putea crea o lume fericită. Cheia spre fericire constă în a-i prețui pe ceilalți, în a avea grijă de ei, dar nu într-un mod obișnuit. De obicei, avem grijă de familie și cei dragi, dar această grijă este amestecată cu atașamente, ceea ce conduce la mândrie, la sentimente negative, gelozie. Prețuirea celorlalți fără implicare personală sau atașament vine dintr-o minte echilibrată. A avea mintea echilibrată nu înseamnă să îi ignorăm pe ceilalți sau să nu ne pese, din contră, o minte echilibrată înseamnă să îi considerăm pe ceilalți ca pe noi înșine. Să recunoaștem și să acceptăm faptul că ceilalți au exact același drept de a fi fericiți ca și noi înșine. De obicei facem discriminări, credem că alții nu merită fericirea și îi judecăm. (Cum a putut să facă așa ceva? Dar asta nu e bine!) De fapt, oamenii nu sunt răi. Iluziile și percepțiile greșite îi determină pe oameni să facă lucruri rele, dar asta nu înseamnă că sunt răi ca oameni. Confundăm comportamentul cu identitatea lor.

Ca să putem ocoli aceste capcane ale judecării altora, ne putem uita la partea lor pozitivă. Uneori vrem să îi ajutăm pe alții, alteori nu vrem pentru că îi judecăm prin prisma faptelor lor, dar dacă ne putem uita spre partea lor pozitivă, vom putea să îi prețuim ca pe noi înșine. Abilitatea de a face acest lucru vine din puterea principiului cauză-efect. Dacă îi învinuim pe alții pentru dificultățile aflate în drumul nostru, nu putem să ne uităm la partea pozitivă. Dar, dacă nu îi acuzăm pe alții de problemele noastre, atunci ne uităm la ceea ce avem noi de făcut, eventual mai bine. Lucrurile vin de la sine: privim partea lor pozitivă, îi putem prețui. Privim partea negativă, îi judecăm, îi blamăm, devenim aroganți și mândri, uităm de greșelile noastre.

E o muncă dificilă să ajungem să simțim profund acest principiu cauză-efect. Este o cu totul altă setare mentală. Dar frumusețea minții umane este că se pot realiza oricând setările pe care le dorim. Nu există un moment specific, anume, pentru a fi prezent, conștient și treaz și pentru a atinge acea stare în care tot ce facem este spre binele celorlalți. Ceea ce conduce inevitabil la același subiect al compasiunii – adică dorința de a-i vedea pe ceilalți eliberați de suferință și responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putere pentru a elibera toate ființele de suferință.

Buddhiștii folosesc mantre, adică rugăciuni care sunt spuse la nesfârșit, și care prin energia cuvintelor generează schimbări. Cea mai cunoscută mantră buddhistă este OM MANI PADME HUM. (sunt câteva variante de scriere și pronunție, și o grămadă de explicații). Explicația de mai jos am primit-o la Kopan. Este puțin probabil să se regăsească și în alte locuri, din câte am citit până acum.

OM înseamnă ”înțelepciunea lui Buddha”. Multe din mantre încep cu OM.

MANI (am întâlnit și Mane) înseamnă ”nestemată”.

PADME se referă la ”drumul spre iluminare”.

HUM este rezonanța chakrei inimii Anahata (când atingem înțelepciunea supremă, chakra inimii este maxim deschisă).

Într-o variantă aproximativă și superficială, sensul mantrei ar fi ”Compasiunea și înțelepciunea lui Buddha să se unească în mintea mea în drumul spre iluminare”. 
Și, după cum se spune, drumul este mai important decât destinația.