O lectie primita in urma succesului

Saptamana trecuta a avut loc vernisajul expozitiei pe care o anuntam in postul anterior. Un eveniment important pentru mine, marcat si sarbatorit alaturi de oameni dragi, dar si de necunoscuti. Evident, nu intamplator dupa aceea, am primit textul de mai jos scris de Nicolae Steinhardt, pe care l-am imbratisat si l-am primit in sufletul meu. Nu este intamplator, acum am invatat si eu...

Singuratate, ulei pe panza, 50x60cm

Galeria Basil Art, Str. Popa Soare 29

"Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia. Cel ce slabeste, se uita cu dispret la grasi, iar cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor cind altul se balaceste, inca, in viciul sau. Daca unul isi reprima cu sarg sexualitatea, se uita cu dispret si cu trufie catre pacatosul, care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte! Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decit pacatul insusi. Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele emotionale in asa maniera incit ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganti si zgarciti, cum succesul ne poate rasturna in abisul infricosator al patimilor sufletesti. Drumul catre iubire se ingusteaza cind ne uitam spre ceilalti de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blandetea inimii se usuca pe vrejii de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este pregatit sa primeasca reusita sa cu modestia si gratia unei flori. Tot ce reusim pentru noi si ne aduce energie este menit a se intoarce catre aceia ce se zbat, inca, in suferinta si-n pacat.

Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne infoia in pene, ca in mantiile statuilor, ci pentru a le transforma in dragoste, in dezvoltare si in daruire pentru cei din jur.
Daca reprimi foamea in timp ce postesti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o sa viseze mancaruri gustoase si alese, mintea o sa simta mirosurile cele mai apetisante chiar si in somn, pentru ca, in ziua urmatoare, inebunita de frustrare, sa compenseze lipsa ei printr-un dispret sfidator fata de cel ce nu posteste. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului si a izbinzii trufase asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia ramine trufie, iar sentimentul frustrarii o confirma.
Daca ai reusit in viata, nu te agata de nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramine nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean. Ingamfarea si trufia reusitei te coboara, incetul cu incetul de pe soclul tau, caci ele deseneaza pe cerul vietii tale evenimente specifice lor.
Slabeste, bucura-te si taci! Lasa-te de fumat, bucura-te si taci! Curata ograda ta, bucura-te de curatenie si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul insusi l-a pus. Caci intre vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramine, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale.
Intre omul gras si grasimea sa exista o relatie ascunsa. O intelegere. Un secret. Un sentiment neinteles. O emotie neconsumata. O dragoste respinsa. Grasimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Si, in viata noastra nu exista profesori mai severi decit viciile si incapacitatile noastre.
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Nicolae Steinhardt

Credinta... Stiinta...

Arthur Sasse / AFP-Getty Images file

Se spune ca atunci cand era copil si se intorcea acasa de la scoala, Albert Einstein era chestionat de mama lui astfel: "Ce intrebare buna ai pus tu astazi la scoala?", nu "cum a fost azi?" sau "ce note ai luat?".

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…

Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Da, dle, spune studentul
Deci crezi in Dumnezeu?
Cu siguranta
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
Da
Tu esti bun sau rau?
Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pentru tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.
N-as spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai…, da, spune studentul
Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”
De unde vine Satana?
Studentul ezita. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.
Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da.
Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
Da
Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.
Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pentru a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?
Nu, dle, nu l-am auzit.
L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, ma tem ca nu.
Si totusi crezi in el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul ramane tacut pentru o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
Dle profesor, exista caldura?
Da
Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.
Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.
Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?
Poti explica in ce fel?
Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
Ati observat vreodata evolutia cu proprii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului?
Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu…
Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.
Profesorul s-a asezat.

Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. Stiinta in 1921

Back to the basics

Se întâmplă schimbări în viaţa mea. Schimbarea e un concept cu care lucrez mult şi în NLP, şi în cariera mea zi de zi, un concept care uneori mă sperie, dar pe care alteori îl caut cu un soi de disperare. Pentru că într-un fel, este ca şi cum, dacă nu m-aş antrena suficient de mult în ale Schimbării, aş deveni inflexibilă şi rezistentă la... schimbare! Hm, natura umană este prin definiţie rezistentă la schimbare, iar tehnicile psihologice şi nu numai sunt menite să ne facă de fapt să ne adaptăm unei lumi care se mişcă cu o viteză din ce în ce mai mare. Viteză care până la urmă ne ţine departe de esenţa fiinţei noastre... Şi dacă ar fi să ne gândim că am venit pe acest pământ cu o anumită menire, care cu siguranţă nu se cuantifică în maşini şi Euro şi vile, atunci a fi departe de propria fiinţă este auto-sabotare curată. Pe de altă parte, procesul evolutiv pe care ar fi normal să îl urmăm presupune schimbarea la nivel profund, interior.

Uneori e bine să ne întoarcem la lucrurile simple, pentru a şti de unde am plecat. Şi pentru că, pe de altă parte, în lucrurile simple se află frumuseţea.

Poveste cu buline

Am primit o poveste şi simt nevoia să o împărtăşesc cu voi.


Poveste
de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii ;puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute.... Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta... si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fie”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.

„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli..
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm...”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete...”
„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni..., niciodata... . nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii.. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu prea....” Eli zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina...

UN MOTIV... UN SEZON... SAU O VIATA?

Oamenii intra in viata noastra pentru un motiv, sezon sau o viata.
Cand o sa stim care este, o sa stim ce sa facem pentru acea persoana...
Cand cineva intra in viata noastra pentru un MOTIV, este pentru a indeplini o nevoie pe care am exprimat-o.
Au intrat pentru a ne asista in momentele dificile, sa ne indrume si sa ne acorde suport, sa ne ajute fizic, emotional sau spiritual.
Pot parea ca fiind trimisi de ingeri si chiar sunt.
Sunt acolo pentru motivul pentru care noi avem nevoie sa fie.
Apoi, fara vreo greseala din partea noastra sau intr-un moment inoportun, aceasta persoana va spune sau face ceva pentru a aduce aceasta relatie la sfarsit.
Cateodata ei mor. Cateodata doar se indeparteaza.
Cateodata isi fac de cap si ne forteaza pe noi sa adoptam o pozitie.
Ceea ce trebuie sa realizam este ca nevoia noastra a fost satisfacuta, dorinta noastra indeplinita, munca lor terminata.
Rugaciunea noastra a fost raspunsa si acum este timpul sa mergem mai departe.

Unii oameni intra in viata noastra pentru un SEZON, fiindca a venit randul nostru sa impartasim, sa crestem sau sa invatam.
Ei ne aduc o experienta de pace sau ne fac sa radem.
Ei ne pot invata ceva ce nu am mai facut.
Ei ne pot da de obicei o cantitate incredibila de bucurie.
Si da, este real. Insa doar pentru un sezon.

Relatiile de o VIATA ne invata lectii pentru o viata, lucruri pe care trebuie sa le construim pentru a avea o fundatie emotionala solida .
Treaba noastra este sa acceptam lectia, sa iubim acea persoana si sa punem ceea ce am invatat in practica in toate celelalte relatii si aspecte ale vietii noastre.

Se spune ca dragostea este oarba dar prietenia este clarvazatoare....


(foto link: www.clydecaldwell.com)

Povestea din poveste

A fost odata ca niciodata un discipol care îl întreba pe maestrul sau:
- Care este lucrul ce ma separa de adevar ?
Maestrul îi spuse:

Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Îti voi spune douasprezece povestioare care îti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai înteles, nu te opri din a medita asupra lor pâna ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pâna vor deveni din nou simple.



Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura într-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se întâmpla cu multi oameni. Traiesc înlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul în compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza într-un nor.
"Vreau sa fiu libera" spuse picatura înca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou în Ocean.

A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.



A patra poveste:
" Nici o picatura nu are nici o valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
" Fara nici o îndoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decât oceanul." Spuse picatura din ocean.



A sasea poveste:
" Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:
" Oh, ce-mi pasa mie de Ocean " spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:
" Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."

A unsprezecea poveste:
" Tu te afli în mijlocul iubirii mele" îi spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.



A doisprezecea poveste:
" Daca as putea cuprinde" gândi o picatura " fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul."
Cum gândi aceasta, picatura începu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rând. Dar era o picatura care îi facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul îl întreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?



Si maestrul îi spuse ultima sa poveste:
Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta îi era mare si puterea de iertare îi era mare si deodata Oceanul îi spuse:
" Tu si cu mine, noi suntem una." Si Oceanul îsi deschise larg bratele si îmbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

" Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste în maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat."
" Dar ce se va întâmpla daca o astfel de picatura devine murdara?" întreba discipolul.
Maestrul râse din toata inima: "O picatura nu poate deveni atât de murdara încât intregul ocean sa nu o poata curata."

Povestea de azi: Când aţi spus ultima dată MULŢUMESC?

(image http://www.sodahead.com/)

Terapia hawaiană a iertării

In anii ’80, Morrnah Simeona a dezvoltat şi a adus în atenţia lumii o versiune a tehnicii practicate de populaţia hawaiană, numită Self I-Dentity ca fiind un proces de vindecare sufletească bazat pe principiul acceptării responsabilităţii complete pentru noi înşine şi pentru cei cu care rezonăm, simţind că energetic suntem cu toţii, Unul.
Responsabilitatea totală are la bază ideea ca tot ceea ce există în realitatea fiecăruia este doar o proiecţie din interior şi că problemele nu sunt în exteriorul nostru, ci în noi; de aceea, pentru a schimba exteriorul trebuie să ne schimbam noi mai întâi.

Vindecare
Fiind un adept şi promotor al acestei tehnici, dr. hawaian Haleakala Hew Len (psiholog şi terapeut) a vindecat un număr mare de pacienţi bolnavi psihic internaţi la Spitalul de Stat din Hawaii, fără a se întâlni cu nici unul dintre ei, doar prin practicarea iertării, plecând de la principiul responsabilităţii şi schimbarea interioară. Bolnavii erau foşti criminali, de o violenţă extremă, pe care şi alţi psihologi încercaseră să îi trateze fără succes. După doar câteva luni de la începerea programului de vindecare, cei mai mulţi pacienţi nu mai aveau nevoie de cătuşe şi de medicamente, ajungându-se în final ca secţia respectivă să fie închisă din lipsă de pacienţi. Lumea medicală şi ştiinţifică a fost zguduită de aceste întâmplări, iar dr. Len a fost întrebat cum anume a fost posibilă vindecarea bolnavilor în acest fel; iată ce a răspuns: “Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane; dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine”.
Dacă vrem să ajutăm o persoană care are o problemă (de sănătate, neînţelegeri etc.), trebuie să ne uităm mai întâi înăuntrul nostru pentru a înţelege ce anume a cauzat acest lucru şi în el, căci suntem cu toţii formaţi din aceeaşi energie; trăirile unuia sunt ale tuturor celor cu care el rezonează. Când am înţeles ce anume a determinat acea situaţie în viaţa noastră, putem vindeca rana interioară folosind câteva cuvinte simple : ÎMI PARE RĂU; TE ROG SĂ MĂ IERŢI; TE IUBESC; IŢI MULŢUMESC.
Când gândim “dacă aş fi această persoană, de ce aş reacţiona aşa?” înţelegem ce anume a cauzat problema sa. Chiar dacă celălalt nu pare a primi mesajul transmis de iubire, este doar o chestiune de timp până când miracolele încep să apară; în plus, ne schimbăm şi noi atitudinea faţă de el şi îl vedem cu alţi ochi, iar comportamentul nostru determină modificarea comportamentului său, indirect. în acest fel, noi eliminăm energia care rezona cu el (căci de aceea l-am atras), astfel încât relaţia energetică va căpăta alt sens.

Transformare
Înţelegând motivaţia reală a celuilalt, vom găsi înţelesul atracţiei dintre noi şi vom avea ocazia să vindecăm şi rănile proprii. Acţionând cu înţelepciune, vom vedea că empatizăm cu oamenii care au trecut prin experienţe similare şi alegând să îi ajutăm pe ei ne ajutăm pe noi. De regulă însă oamenii reacţioneaza altfel, ca şi cum responsabilitatea este numai a celuilalt sau, în orice caz, a exteriorului, niciodată îndreptându-şi atenţia înspre interior. Acţionând ca şi cum problemele sunt numai în afară, ei nu se pot vindeca nici pe ei înşişi şi, desigur, nici pe celălalt. A-ţi accepta problemele şi a le iubi înseamnă a te accepta aşa cum eşti şi a-l accepta la fel şi pe cel de lângă tine, care a făcut aceeaşi “greşeală”. Procedând astfel, vedem adevărul sufletesc şi divin din noi şi din ceilalţi, fără prejudecăţi. Ceea ce altul face are ecou în noi mai întâi, altfel nu am intra în relaţie cu el. De aceea, în Ho’oponopono, cuvintele sunt adresate noua înşine, deşi ele au şi un impact exterior, atingându-i şi pe alţii. Vindecăm astfel acele aspecte care au creat puntea de legătură între noi şi el, la fel cum a procedat dr. Len cu pacienţii săi. “Adevarata muncă a intelectului nu este să găsească soluţii la probleme, ci să ceară iertare”, a spus dr. Haleakala Hew Len.

(sursa jurnalul.ro)

Magnolia, florile iubirii

"Mankind Is No Island" de Jason van Genderen

Un foarte scurt-metraj de 3 minute şi un pic, filmat exclusiv cu telefonul în New York şi Sydney, film care a câştigat Tropfest NY 2008. Un alt tip de artă, total ieşită "din cutie", care se adresează către vizualul favorit mie...

Mulţumesc Mădălinei pentru link.

Mulţumesc

Niciodată nu e prea târziu…

Să faci ceva nou. Să schimbi radical ceva, să oferi când doar ai primit, sau să primeşti după ce doar ai dat.

Eu astăzi vreau doar să mulţumesc:

Mamei mele pentru că a vrut să am note bune la şcoală şi m-a trimis la doamna Paşa să mă înveţe să ţin pensula în mână.

Bunicului meu că avea răbdare cu mine când o necăjeam pe pisica Bela după ora de pictură. Şi pentru că în general a avut răbdare cu mine.

Doamnei Paşa, acolo unde ea, că mi-a arătat culorile în toată splendoarea lor.

Tatălui meu, că a contribuit la decizia de a nu mă duce la liceul de arhitectură, cred că mi-aş fi folosit prea mult emisfera stângă.

Lui V. pentru că pensulele primite cadou acum 8 ani (când nici nu mai visam să mă ating de aşa ceva vreodată şi cum nici n-am făcut-o pentru încă vreo 6) sunt acum continuarea mâinii mele pe sticlă.

Lui M.N. că la un moment dat a avut inspiraţia de a mă certa suficient de tare astfel încât să mă facă să mă uit cu atenţie spre partea mea artistică. Şi pentru florile roşii.

Ruxandrei, fără de care n-aş fi ajuns la Basil.

Luminiţei, lui Bogdan şi Fabianei, un trio formidabil care îmi ghidează paşii ezitanţi şi îmi protejează lumina ce-mi arată drumul.

Mirelei, pentru că m-a luat în serios de la început.

Danei, lui Carmen şi Allice, prietenele mele care au înţeles repede de ce nu ne putem vedea niciodată marţea. Pentru că sunt alături de mine, că au ştiut să se bucure alături de mine.

Lui Marius pentru inspiraţie şi regăsire, pentru tot ce a trezit în mine, pentru pasiune şi compasiune.

Dorinei pentru că fiecare vorbă a fost vindecare.

Tuturor celor care au acceptat cu inima deschisă lucrările mele.

Universului.

Illusion and Reality

http://video.google.ca/videoplay?docid=7239169544268439911&hl=en

Un foarte interesant film care te face să te gândeşti la tine, la emoţiile trăite, la cum funcţionează creierul nostru şi cum ne conectăm la întregul Univers...