Durere și credință

Soarele este în coborâre spre amurg. Un cer albastru rece acoperă piața ”Libertății” din fața Palatului Potala. Spațiul uriaș din ciment și piatră cubică este dominat de un monument al ”Libertății”. În fața lui, o fântână arteziană care nu este marcată trezește din când în când din reveria admirării palatului de la distanță și stropește pe o arie largă amatorii de fotografii înțepeniți prea aproape de duzele de apă. De jur împrejur, megafoane uriașe cântă muzică chineză cu tente comuniste și vibrații de spălat creierii, și din când în când un refren de Vanghelis. Patrule de militari înarmați cu arme reale, nu cu gloanțe de cauciuc, se uită insistent la străini și la oricine încearcă să facă lucruri interzise: să stea pe jos, să lase genți sau chiar aparate foto pe jos, să strige mai tare, să râdă cu gura până la urechi sau să le facă lor poze. Mă simt supravegheată îndeaproape și amintiri dureroase de acum vreo douăzeci și ceva de ani reapar în tensiunea musculară.

Pământul tibetan

Este atât de copleșitor, încât cu greu îmi găsesc cuvintele. De zile întregi mi-am propus să descriu Tibetul, dar este prea mare, prea mult, prea frumos și prea rece, astfel că trebuie să îmi iau alte haine sufletești pentru a o putea face. Cer voie să vorbesc despre Tibet făcând o plecăciune în fața măreției sale.

Mama Pâmânt și Tatăl Cer s-au întâlnit prima dată probabil în Tibet. O întâlnire la rece. O frumusețe austeră a unui podiș deșertic, cu munți copleșitor de înalți, și un albastru de înnebunești privindu-l. Am pășit pe pământul tibetan în Lhasa, coborând din avionul de Kathmandu al China Air. Și, după ce am trecut de primul șoc al altitudinii de 3500 de metri, simțind la propriu aerul rarefiat, și de al doilea șoc al securității chineze din aeroport, am avut al treilea șoc: la ieșirea din aeroport, cât vedeai cu ochii, un cer albastru cum nu mai văzusem niciodată. Un albastru mai pur ca pigmenții mei din culorile cu care pictez. Un albastru pe care, dacă l-aș pune pe pânză, mi s-ar spune că nu există în realitate. Un amestec de cobalt cu ultramarin pe care eu nu am îndrăznit niciodată să îl fac. Și pe acest fundal profund în care te pierdeai, petele albe, perfect conturate ale norilor pufoși. Uriași.