Arsuri și zgârieturi

La mai bine de șase săptămâni după ce m-am întors din călătoria... inițiatică, încă sunt întrebată dacă m-am re-adaptat. Probabil starea mea medidativă și enervant de liniștită (după cum au spus unii), bate la ochi. Dar e mai bine așa. Am reușit în acest interval să administrez tot felul de crize cu un calm și o claritate care nu mă caracterizau înainte. Și cu mult mai puțin consum de energie.

Mă bucur de fiecare clipă în care respir, de fiecare mulțumire care mi se adresează (și vin spre mine din ce în ce mai multe, mai spontane și mai sincere), de fiecare vorbă de alinare pe care o dăruiesc cuiva. Sunt recunoscătoare pentru că în toată această nebunie zilnică urbană sunt eu, conștientă și prezentă. Și primesc cu deschidere tot ce mi se întâmplă, pentru că absolut tot ce vine spre mine este atras de mine, are scopul să mă învețe o altă lecție sau să mă răsplătească. Este ceea ce numesc eu acceptare.

În călătorie m-am luptat mult cu ne-acceptarea. Deși la nivel mental am fost pregătită pentru ”orice” (?!), la nivel emoțional îmi venea greu să accept diversele mărunțișuri care nu-mi conveneau: vorba cuiva, camera prea umedă, întârzierea de nu știu unde. Lumbini însă a avut rolul să îmi bage pe gât un dumicat atât de greu de mestecat, că a trebuit să îl înghit întreg. Cu arsuri și zgârieturi.

Locul nașterii lui Buddha. O zonă de câteva sute de hectare în vestul Nepalului, aproape de granița cu India, Lumbini este patrimoniu UNESCO, un loc cu adevărat sacru.

Legenda spune că Mayadevi, mama lui Siddharta Gautama și alaiul său se duceau la Devadaha în India, în luna mai 642 înainte de Cristos, pentru a da naștere copilului în casa părinților săi, conform tradiției. Era căsătorită cu un nobil de rang înalt și locuiau împreună în Nepalul de astăzi. Pe drum însă au început durerile chiar în zona Lumbini. Neavând ce face altceva, s-a apucat cu mâna dreaptă de creanga unui copac și din subrațul său drept s-a născut Siddarta Gautama, viitorul Buddha. Se spune că în momentul nașterii sale, copilul a spus ”Aceasta este ultima mea reîncarnare!”, apoi s-a ridicat în picioare și cu mâna dreaptă arătând în sus a făcut șapte pași. În locul pașilor săi au înflorit șapte lotuși. Atât înainte, cât și după ce a născut, Mayadevi a făcut băi ritualice în lacul care și acum se află în fața templului ce-i poartă numele. Până în secolul 9 după Cristos s-au construit multe temple în zona Lumbini, dar datorită creșterii ponderii musulmanilor și a hindușilor, locul a fost dat uitării. Abia pe la 1895 locul a fost redescoperit de un arheolog german, iar în 1997 a devenit patrimoniu UNESCO.

Mai multe țări au construit temple buddhiste în Lumbini, conform cu stilul arhitectural propriu. Am vizitat câteva dintre ele, cel german, cel chinez, cel japonez. Era mult prea cald și suprafața foarte vastă pentru a putea acoperi mai mult. Oricum a trebuit să folosim rikshele, fără de care nu te poți deplasa pe distanțe așa de mari.

Am început cu templul Mayadevi. În fața lui sunt câțiva copaci uriași, similari cu cel sub care a meditat Buddha timp de 8 ani înainte să se ilumineze. Este foarte multă liniște acolo, iar pământul respiră mulțumire și satisfacție. Maeștri ai meditației dau spontan scurte lecții celor care doresc să pătrundă puțin tainele acestei practici. Nici nu e greu (aparent): tot ce trebuie să faci este să te concentrezi asupra respirației, să lași gândurile deoparte și în acest fel să-ți golești mintea...

La templele buddhiste trebuie să te descalți la intrare. Un lucru extrem de practic (pe lângă celelalte considerente de natură spirituală) pentru că, așezându-te pe jos pe pernițele de meditație, papucii nu sunt tocmai bineveniți. La templul german descălțarea s-a făcut la poartă și a trebuit să merg pe jos pe piatra aleilor din parc extrem de fierbinți. Greu de suportat, dar mă uitam în jur la pelerinii care, cu sau fără șlapii lor de plastic, mergeau pe jos kilometrii întregi. M-am bucurat de răcoarea oferită de marmura de pe jos atunci când am intrat în templu și mi-am luat tot timpul de care am avut nevoie să admir pictura murală extrem de laborios făcută în culori pastelate. Apoi, rămași ultimii din grup, eu și cu prietenul meu, ne-am îndreptat spre ieșire ca să constat cu uimire maximă că sandalele mele dispăruseră.

În primul moment nu mi-a venit să cred. Apoi am început să caut în alte locuri decât unde le lăsasem. Apoi călugărul care ne însoțea, după ce s-a distrat copios (și nu înțelegeam de ce), m-a condus spre ceilalți papuci de toate felurile care erau la intrare aliniați și aparțineau altor vizitatori care erau înăuntru. Mă întreba obsesiv: ”nu sunt ăștia?”, eu, disperată: NU.

Nu i-am găsit. Mă speria distanța foarte mare de mers pe jos până la ricșe, restul templelor de vizitat, și apoi până la autocare și apoi până la hotel, toate astea pe drumuri cam pline pe pietre și scaieți și destul de fierbinți, că era foarte cald. Prietenul meu n-a stat prea mult gânduri și mi-a dat sandalele lui de munte care se reglau cu scai. La ricșe a primit el o pereche de ciorapi de la cineva din grup. Nu trebuia să primesc sandalele lui. Mi-am dat seama mai târziu că era lecția mea ce trebuia învățată astfel.

Un mix foarte ciudat de sentimente: îmi venea să râd de ridicolul situației, îmi era ciudă că sandalele erau noi și extrem de comode, cu scai, ușor de descălțat pe la temple, mă gândeam că poate cine le-a luat avea nevoie de ele și că poate îi sunt de folos. De fapt, nu-mi părea rău. Dar nici nu mă simțeam în largul meu. Și mă gândeam că dacă tot am ceva de plătit, mai bine pățeam ca o colegă de grup care a alunecat fără să vrea în lacul din fața templului Mayadevi, fără să știe să înoate, un lac unde nu intră nimeni... Poate că și ea ar fi preferat să rămână desculță...

Pe acest fond, slujba de seară de la templul japonez, tobele și mantra Namumyo horenge-kyo, au căzut ca o penitență. Era târziu, eram obosiți, și am decis cu toții ca înainte să plecăm spre junglă, dimineața să ne oprim la slujbă aici, alături de călugării japonezi.

Poze din Lumbini:

Lumbini