Pashmina buclucașă

În 14 mai am plecat spre Nepal și Tibet fără așteptări clare. Știam că vor fi 4 săptămâni de provocări, de ieșit cu totul din ritmul meu normal de viață. Știam că depinde de mine să trăiesc la maxim ce mi se întâmplă sau să trec pe lângă tot... pur și simplu. Și am avut numai surprize, cele mai multe plăcute.

Mă chemase Tibetul, dar Nepalul a fost o minune ca și cum m-aș fi întors acasă. Mi-era groază de mizerie și am descoperit că adaptarea face minuni. Mergând pe străzile (ne)plăcut mirositoare ale Kathmandu-ului, într-o arșiță specifică zonei sud asiatice, am descoperit cum de fapt am nevoie de atât de puține lucruri ca să fiu fericită. Încă din București am decis ca pentru această lună să renunț complet la machiaj, la haine de firmă și la alte chestii de imagine care creau un confort urban ce l-am găsit a fi fals. Lucrurile esențiale de care am avut nevoie au fost (pe lângă cele de igienă) sticla de apă plată și pălăria de soare. Aș fi rezistat și fără șervețele umede sau dezinfectante. Și fără crema de soare sau crema de țânțari cumpărată dintr-o drogherie nepaleză (că se spune că cea din Europa nu funcționează la țânțarii nepalezi). În schimb, fericirea zilnică a venit de la acel Namaste strigat cu gura până la urechi de fiecare comerciant căruia îi dădeam atenție, sau de la minunăția naturii și a pământului nepalez. De la bogăția spirituală, și a locurilor, și a oamenilor. Am crescut ca om când am simțit cu câtă bunătate și compasiune cerșetorul homeless de pe stradă avea grijă de cățeaua ce fătase 9 pui cu o seară înainte. Asta s-a întâmplat chiar la începutul călătoriei, iar în ultima zi am revăzut puii mari, aveau ochi, erau tot 9, iar omul dormea alături de ei la fel ca și cu o lună în urmă.

Fără umor nu poți rezista comercianților. Pentru că trăiesc mai ales din comerț și din agricultură, nepalezii sunt foarte buni comercianți. Scenariu de cumpărături: tarabe pe stradă (alături de mașini, pietoni, motocicliști, bicicliști, câini, capre și vaci), peisaj specific ultra aglomerat, mă plimb, mă uit, mă atrage, să zicem, o pashmina. Greșeala principală ar fi să întreb din prima cât costă, pentru că în felul acesta nu mai scap fără să cumpăr. În schimb, e mai bine să mă uit. O ating, cer să o văd de aproape, moment în care comerciantul nepalez este extrem de binevoitor și îmi scoate dintr-o mișcare cel puțin 20 de pashmine de toate tipurile și culorile, lăudându-le și spunând că sunt ieftine, într-o engleză destul de ok. Nu pot să nu fiu copleșită de volumul de informație, de varietatea de culori și modele, devine greu să mă decid și, după ceva ezitări, aleg ceva. Până aici e frumos și pot să dau peste cap magazinașul nepalezului fără ca acesta să se supere. Este timp suficient să mă împrietenesc cu el, schimbăm informații, de unde ești, ce faci în Nepal, cum ți se pare, câte magazine cu pashmine ai, etc. În momentul în care întreb prețul pashminei, începe un proces de negociere fioros aproape, care pentru nepalez TREBUIE să se termine cu vânzarea. Dacă nu, dezamăgirea este uriașă, simt că se cutremură pământul în jur și aproape mă doare când văd supărarea similară cu a unui copil nedreptățit. Partea mai puțin plăcută pentru mine este că prețul inițial cerut de nepalez, chiar dacă pare mai mic față de prețul din România, este de fapt cam de 5 ori mai mare decât un preț rezonabil corect pentru el. Adică dacă îmi cere 100 de rupii nepaleze, de exemplu, teoretic eu aș putea negocia până la 20 de rupii, astfel încât el rămâne încă în profit.

Evident că n-am știut asta de la început, și mă consideram cea mai tare în negocieri când de la 100 de rupii ajungeam la 70 sau 60. Un dialog ar fi cam așa: ”cât costă?” ”100 de rupii”. ”A, nu se poate, este mult prea mult pentru mine. Nu, nu.” ”Cât?” ”20.” (dacă aș fi știut). Aici, depinde. Dacă omul are chef de distracție și de vânzare, se joacă mai departe, dar în unele zone unde sunt vânzări foarte mari, am constatat că nu le pasă să mai vândă pornind de la o ofertă așa mică. Se fac în felul acesta vreo 5-6 oferte și cereri, negociate, bani și cantități, până ajung la o înțelegere. Nu prea sunt șanse de scăpare. Nu mă lasă să ies din magazin până nu ofer ultimul preț (”last price, last price”). Dacă fac asta și mă mai și prefac că plec fără să cumpăr, în 80% din cazuri acceptă. Oricum iese în profit. Iar eu ies complet epuizată. Pentru o pashmina... de care de fapt nici nu am nevoie. Dar e frumoasă și e de cashmir. Și a costat după o astfel de negociere 400 de rupii, nu 20.