Pământul tibetan

Este atât de copleșitor, încât cu greu îmi găsesc cuvintele. De zile întregi mi-am propus să descriu Tibetul, dar este prea mare, prea mult, prea frumos și prea rece, astfel că trebuie să îmi iau alte haine sufletești pentru a o putea face. Cer voie să vorbesc despre Tibet făcând o plecăciune în fața măreției sale.

Mama Pâmânt și Tatăl Cer s-au întâlnit prima dată probabil în Tibet. O întâlnire la rece. O frumusețe austeră a unui podiș deșertic, cu munți copleșitor de înalți, și un albastru de înnebunești privindu-l. Am pășit pe pământul tibetan în Lhasa, coborând din avionul de Kathmandu al China Air. Și, după ce am trecut de primul șoc al altitudinii de 3500 de metri, simțind la propriu aerul rarefiat, și de al doilea șoc al securității chineze din aeroport, am avut al treilea șoc: la ieșirea din aeroport, cât vedeai cu ochii, un cer albastru cum nu mai văzusem niciodată. Un albastru mai pur ca pigmenții mei din culorile cu care pictez. Un albastru pe care, dacă l-aș pune pe pânză, mi s-ar spune că nu există în realitate. Un amestec de cobalt cu ultramarin pe care eu nu am îndrăznit niciodată să îl fac. Și pe acest fundal profund în care te pierdeai, petele albe, perfect conturate ale norilor pufoși. Uriași.

Arsuri și zgârieturi

La mai bine de șase săptămâni după ce m-am întors din călătoria... inițiatică, încă sunt întrebată dacă m-am re-adaptat. Probabil starea mea medidativă și enervant de liniștită (după cum au spus unii), bate la ochi. Dar e mai bine așa. Am reușit în acest interval să administrez tot felul de crize cu un calm și o claritate care nu mă caracterizau înainte. Și cu mult mai puțin consum de energie.

Mă bucur de fiecare clipă în care respir, de fiecare mulțumire care mi se adresează (și vin spre mine din ce în ce mai multe, mai spontane și mai sincere), de fiecare vorbă de alinare pe care o dăruiesc cuiva. Sunt recunoscătoare pentru că în toată această nebunie zilnică urbană sunt eu, conștientă și prezentă. Și primesc cu deschidere tot ce mi se întâmplă, pentru că absolut tot ce vine spre mine este atras de mine, are scopul să mă învețe o altă lecție sau să mă răsplătească. Este ceea ce numesc eu acceptare.

Karma la pătrat

Am avut un weekend de coșmar. Pisicuța mea de 4 luni s-a gândit că lumânările-pastilă care ard în fiecare seară câte șapte pentru purificarea casei sunt foarte interesante pentru ea. Nu a avut niciun interes pentru ele, deși ard zilnic de 2 săptămâni, până sâmbătă când s-a ales cu toată ceara pe blăniță, în special pe labe. Trist, aproape tragic. Dar, în timp ce o țineam să nu sară la gâtul veterinarului ce îi rădea blana de pe labe cu mare greutate (ceară întărită plus blană egal platoșă), nu puteam să nu mă gândesc că e ceva bun de fapt, care trebuia să se întâmple. Că avem ceva de învățat și de plătit în același timp, și eu, și ea. Oare pisicuțele au karmă? Am motive să cred că da...
Același sentiment de lucru rău care de fapt e bun l-am trăit de nenumărate ori de-a lungul călătoriei în Nepal și Tibet. Pentru că, se pare, semințele karmice s-au manifestat din plin pentru mine. Lucru care a fost rău pentru că am avut tot felul de accidente ciudate, dar care de fapt aduceau echilibru și armonie pe măsură ce se întâmplau și îmi era mai rău. Accidentul pe care îl resimt ca fiind la limita pericolului maxim s-a petrecut în jungla nepaleză, în parcul național Chitwan.

Escala în junglă a fost un moment de respiro între multele mănăstiri și temple vizitate, ca o pauză mare de la școală. A venit după lecția grea de la Lumbini, locul nașterii lui Buddha și a precedat plecarea în Tibet. Am ajuns după amiaza spre seară și am fost întâmpinați la bungalo-urile unde trebuia să stăm cu tika și flori de rhododendron, simbolurile ospitalității nepaleze. Un loc superb, un paradis pe Pământ...

A doua zi dimineață am plecat cu bărcile pe râu pentru a admira natura, păsări și cu puțin noroc, crocodili. Am acostat la un moment dat și am mers vreo jumătate de oră pe jos, prin junglă, spre o crescătorie de elefanți, unde am văzut o raritate: pui de elefant gemeni. Apoi ne-am întors la râu pentru tradiționala baie în râu cu elefanți. Se ia un elefant coordonat de un nepalez, câțiva turiști dornici de adrenalină, se urcă 3-4 turiști pe spinarea elefantului, apoi elefantul își face de cap. Ne stropește cu apă, se ridică în două picioare, ne plimbă, și, într-un final apoteotic ne aruncă în râu lăsat în genunchi (aprox. 1,5 metri înălțime). Numai că elefantul meu a avut alte planuri: ne-a aruncat în apă din picioare, adică de la peste 2,5 m înălțime, iar eu, fiind ultima, am căzut sub elefant, cu trei oameni peste mine.

M-am ales cu o lovitură zdravănă la ochiul drept, chiar sub arcadă, periculos de aproape de globul ocular. Am avut o miraculoasă vânătaie ce a cuprins tot ochiul, dar, mare minune, a trecut în numai două săptămâni. Cu alte cuvinte, a fost spre bine. O lovitură grea la capitolul imagine, oricât downshifting făcusem eu intenționat. Activând cu putere rana de umilință (vezi Lise Bourbeau), dar silindu-mă în același timp să iau măsuri spre vindecare.

Nu a fost elefantul de vină, nici nepalezul care-l coordona, nici colegii care erau în fața mea pe elefant, nici eu, la o adică. Doar karma ce se voia curățată în acest mod.

Dacă ar fi acum să mă urc pe un elefant fără platforma de plimbat prin junglă, direct pe spinarea lui, aș face-o. Și nu e pentru că nu învăț din experiențe, ci tocmai pentru că a simți căldura și forța vitală  a acestui animal este un sentiment absolut incredibil. Chiar cu riscul de a căpăta o vânătaie la ochi. A fost uimitor să văd în restul timpului petrecut în junglă comuniunea extraordinară dintre aceste pachiderme, cu o PREZENȚĂ extrem de puternică și de vie și oamenii alături de care trăiesc. Simbioză, sprijin reciproc, căldură.

... Și cum nici pisicuțele nu învață din prostii, va trebui să învăț eu ca pentru următoarele 5 săptămâni să aprind lumânările în alt loc... unde nu ajunge ea.

Mai multe imagini la:

Chitwan National Park

Confluența viață-moarte

Cel mai mare templu hindus din Nepal. Cel mai vizitat. Un soi de Mecca al hindușilor, inclusiv pentru cei veniți din India. Pashupatinath.


Eram în autocar. Vine liderul nostru de grup să ne spună că vom avea probabil parte de un ”spectacol” mai ... diferit pentru noi... Ne-a spus și ce. Nu l-am luat prea în serios. Doar, vorba aia, trebuia să văd tot, să simt vibrația fiecărui loc, să fiu acolo.

O căldură înnăbușitoare dar uscată, un soare arzător de după amiază devreme. Scopul era dual: să medităm la peșterile unde s-au iluminat Naropa și Tilopa, precursori ai lui Milarepa, și să vizităm cel mai mare templu hindus. Ca de obicei, îmbinarea dintre hinduism și buddhism... culmea este că Naropa și Tilopa sunt considerați mari maeștri buddhiști, numai că nu prea se știe de aceste peșteri, care sunt cumva ”în umbra” templului hindus. În umbră și la propriu și la figurat. Am aflat ulterior și de ce.

Drumul de la autocare spre intrarea în aria templului este presărat de comercianți indieni și nepalezi, cu produse mult mai scumpe ca în alte locuri. Sunt mult mai agresivi ca oriunde altundeva în Kathmandu; aici, dacă le dai cât de mică atenție nu mai scapi de insistența lor. Am mers încet spre râul sfânt, care se regăsea pe stânga. Râu în care se petrec toate ceremoniile importante din viața unui hindus. Aproape secat și foarte plin de gunoaie. Peste râu se vedea un mic pod de piatră care trebuia traversat pentru a putea ajunge spre cele două peșteri, primul nostru obiectiv. Numai că, atunci când să pășim pe pod, simt un miros specific de ... ars. În partea stângă a acestuia, șase locuri de incinerare erau în plină activitate. O parte din colegii de grup se întorc la autocare, nu rezistă peisajului și mirosului. În plus, pe partea dreaptă a podului, cei decedați așteptau la rând pentru a fi curățați simbolic în apele râului și unși cu tika (vopseaua roșie sfântă).

După ce am trecut podul am luat-o la dreapta spre peșteri... trecând cu grijă și ceva teamă printre familiile îndoliate (dar pe fața cărora vedeam seninătate) și pe lângă șirul de morți. Am avut un moment de panică: înainte... mai aveam câteva zeci de metri de plimbat pe lângă moarte... înapoi... câteva sute de metri de mers spre autocar și de trecut, din nou, pe lângă crematorii... Am ales să merg mai departe, focusându-mă pe destinație.

Vibrația la cele două grote era diferită de cea din templu, uimitor să vezi cum într-un spațiu de 2 metri pătrați cineva putea sta ani întregi. Nu am putut intra prea bine în starea meditativă, centrată, liniștită, încă nu am ajuns la nivelul să nu fiu bruiată de miros, muște, aerul sufocant, căldură sau imaginile anterioare. Totuși, ceva liniște am primit și am fost recunoscătoare. Și am primit o altă perspectivă asupra situației: acolo totuși se iluminaseră doi mari maeștri, un triumf suprem al vieții alături de niște imagini ale morții de la doi pași mai încolo. Și am mai primit imaginea lui Shiva, divinitatea răspunzătoare de distrugere și moarte, dar care întotdeauna pune ceva în loc. O reală confluență, cum spun psihologii, între moarte și viață. Un loc în care cele două există concomitent și se interpătrund, când ar trebui să fie o graniță.

Am plecat de la grote uitându-mă la aceleași imagini cu alți ochi. Fără teamă și cu multă acceptare. Până la urmă asta e ordinea firească a lucrurilor, a universului. Am mers sus, pe deal, unde am intrat în contact cu sadhu, o atracție bizară și colorată, dar care nu spuneau mare lucru. Și cu multe maimuțe care se maimuțăreau.




Templul Pashupatinath în imagini:

Pashupatinath

OM MANI PADME HUM

(continuare din 12 iulie) ... Nimic nu ne oprește să ne dezvoltăm înțelepciunea pentru că acest lucru se află complet în posesia noastră. Buddha a fost un om obișnuit, ca fiecare dintre noi, cu o minte obișnuită și cu propriile iluzii... Numai că el a meditat timp de 8 ani sub un copac și a atins iluminarea. El a avut acea viziune interioară despre cele trei stări ale minţii care constituie sursa întregii noastre nefericiri: ignoranţa, dorinţa obsesivă şi furia. Cu toții avem câte un pic din fiecare plus un pachet de frici pe deasupra, care de fapt ascund în spate alte dorinți și ignoranțe.

Numai că, dacă vom continua să ne alimentăm furia și fricile, nu vom putea crea o lume fericită. Cheia spre fericire constă în a-i prețui pe ceilalți, în a avea grijă de ei, dar nu într-un mod obișnuit. De obicei, avem grijă de familie și cei dragi, dar această grijă este amestecată cu atașamente, ceea ce conduce la mândrie, la sentimente negative, gelozie. Prețuirea celorlalți fără implicare personală sau atașament vine dintr-o minte echilibrată. A avea mintea echilibrată nu înseamnă să îi ignorăm pe ceilalți sau să nu ne pese, din contră, o minte echilibrată înseamnă să îi considerăm pe ceilalți ca pe noi înșine. Să recunoaștem și să acceptăm faptul că ceilalți au exact același drept de a fi fericiți ca și noi înșine. De obicei facem discriminări, credem că alții nu merită fericirea și îi judecăm. (Cum a putut să facă așa ceva? Dar asta nu e bine!) De fapt, oamenii nu sunt răi. Iluziile și percepțiile greșite îi determină pe oameni să facă lucruri rele, dar asta nu înseamnă că sunt răi ca oameni. Confundăm comportamentul cu identitatea lor.

Ca să putem ocoli aceste capcane ale judecării altora, ne putem uita la partea lor pozitivă. Uneori vrem să îi ajutăm pe alții, alteori nu vrem pentru că îi judecăm prin prisma faptelor lor, dar dacă ne putem uita spre partea lor pozitivă, vom putea să îi prețuim ca pe noi înșine. Abilitatea de a face acest lucru vine din puterea principiului cauză-efect. Dacă îi învinuim pe alții pentru dificultățile aflate în drumul nostru, nu putem să ne uităm la partea pozitivă. Dar, dacă nu îi acuzăm pe alții de problemele noastre, atunci ne uităm la ceea ce avem noi de făcut, eventual mai bine. Lucrurile vin de la sine: privim partea lor pozitivă, îi putem prețui. Privim partea negativă, îi judecăm, îi blamăm, devenim aroganți și mândri, uităm de greșelile noastre.

E o muncă dificilă să ajungem să simțim profund acest principiu cauză-efect. Este o cu totul altă setare mentală. Dar frumusețea minții umane este că se pot realiza oricând setările pe care le dorim. Nu există un moment specific, anume, pentru a fi prezent, conștient și treaz și pentru a atinge acea stare în care tot ce facem este spre binele celorlalți. Ceea ce conduce inevitabil la același subiect al compasiunii – adică dorința de a-i vedea pe ceilalți eliberați de suferință și responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putere pentru a elibera toate ființele de suferință.

Buddhiștii folosesc mantre, adică rugăciuni care sunt spuse la nesfârșit, și care prin energia cuvintelor generează schimbări. Cea mai cunoscută mantră buddhistă este OM MANI PADME HUM. (sunt câteva variante de scriere și pronunție, și o grămadă de explicații). Explicația de mai jos am primit-o la Kopan. Este puțin probabil să se regăsească și în alte locuri, din câte am citit până acum.

OM înseamnă ”înțelepciunea lui Buddha”. Multe din mantre încep cu OM.

MANI (am întâlnit și Mane) înseamnă ”nestemată”.

PADME se referă la ”drumul spre iluminare”.

HUM este rezonanța chakrei inimii Anahata (când atingem înțelepciunea supremă, chakra inimii este maxim deschisă).

Într-o variantă aproximativă și superficială, sensul mantrei ar fi ”Compasiunea și înțelepciunea lui Buddha să se unească în mintea mea în drumul spre iluminare”. 
Și, după cum se spune, drumul este mai important decât destinația.

Lecția de fericire

Am primit-o la Mănăstirea Kopan. Una din cele mai mari mănăstiri buddhiste tibetane din Nepal, este celebră pentru programele rezidențiale adresate străinilor interesați în învățăturile buddhiste. Nici nu e de mirare, am văzut acolo călugări de naționalități altele decât cele asiatice.

Am avut privilegiul să ne întâlnim cu unul din Lama (călugăr de rang înalt în buddhismul tibetan). Pregătiți să fim la timp la locul stabilit, am intrat într-una din încăperile mănăstirii, unde am găsit stând în lotus un călugăr meditând. Pe cât posibil în tăcere ne-am așezat în jur pe pernițele ce stăteau stivuite pe lângă pereți. Părea o statuie, la fel ca marele Buddha auriu din spatele său. Eu nu văd lucruri care nu se văd, dar Lama avea o aură anume, care strălucea cumva în jurul său. După ce ne-am așezat cu toții, o liniște desăvârșită s-a așternut peste cele 40 de perechi de ochi ce se holbau la persoana în meditație. Părea că a trecut o jumătate de zi până a deschis ochii, și-a pus pe nas ochelarii ce stăteau așezați alături pe podea, și ne-a zâmbit cald. Am avut un șoc: avea ochii albaștri și o voce... feminină. Da, aveam în fața ochilor o Lama (nu un Lama), de naționalitate finlandeză, ne lămurește ea. După atâția ani de meditație și de lucru cu energiile subtile, Yin și Yang se echilibraseră în corpul său atât de bine, încât, neavând păr pe cap, nu ne-am fi dat seama că este femeie. Cel puțin nu așa repede.

A vorbit despre noi. Și despre sine. De fapt, am sentimentul că a lăsat o bucățică din sine în fiecare dintre noi.

Ce căutăm noi, oamenii, pe lumea asta? Fericirea. Buddhismul consideră că fericirea se atinge prin înlăturarea percepțiilor eronate din mintea noastră, realizarea supremă fiind trezirea (iluminarea). Desigur că există diferite niveluri de fericire, și diverse moduri de atinge fericirea. Mijloacele materiale de obicei ajung să nu ne satisfacă, odată ce le-am atins. Fericirea materială, pământeană, este una temporară, care ajunge să se simtă ca o insatisfacție. Această insatisfacție este simțită diferit de oameni: unii o percep așa cum simt un fir de păr în podul palmei, alții așa cum simt un fir de păr în ochi.

Căutând fericirea adevărată, ne gândim la ceea ce ne împiedică să o atingem, și anume suferința.

Suferința vine de fapt din mintea noastră, mai degrabă decât din mediul exterior nouă. Una din cauzele suferinței este atașamentul, pentru că acesta, mai devreme sau mai târziu, generează furie și frustrare și îi putem răni pe alții, chiar dacă le vrem binele. Din păcate nu suntem conștienți de această stare a minții noastre. Pentru a putea deveni conștienți avem nevoie să studiem și să medităm. Cu cât cunoaștem mai multe despre mintea noastră, cu atât putem să facem alegerile corecte, pentru că astfel putem asigura neutralitatea minții. Așa am început să meditez eu la legătura dintre psihologie și spiritualitate. Odată pornit pe un drum spiritual, nu ai cum să ocolești psihologia. Dar să revenim la fericire...

Sunt trei faze ale fericirii:

Fericirea temporară, cea materială, pământeană, care nu durează mult. O dată ce am atins ce ne doream, dorim mai mult, și mai mult, nu este niciodată suficient, satisfacția este de moment.

A doua fază a fericirii apare în momentul când ne asumăm responsabilitatea pentru sine și pentru propria viață, și alegem un mod de viață pozitiv, cu compasiune față de alte vietăți.

Iar a treia fază a fericirii, cea care rămâne, o găsim atunci când căutăm adevărul suprem. Atunci când putem depăși complet lucrurile negative și putem face diferența dintre natura reală și cea convențională. Atunci devine mult mai ușor să-ți deschizi inima. Atunci abia înțelegem cu adevărat ce au alții nevoie. Pentru că abia atunci înțelegem la nivel profund că toți oamenii doresc fericire și libertatea spiritului... Iar aceasta este de fapt o formă superioară de înțelepciune. (va urma)

Informații despre Mănăstirea Kopan găsiți la http://www.kopan-monastery.com/, iar imagini la:

Kopan Monastery

Rugăciuni

În mod cert, shoppingul nu a fost unul din ”răsfățurile” mele în Nepal. În schimb roțile de rugăciune, da.

Chiar și cerșetorii de la colț de stradă nu numai vizitatorii localnici ai mănăstirilor rostesc permanent clasica mantră buddhistă: Om mani padme hum în timp ce învârt roțile de rugăciune de la mănăstiri. Prima dată m-am întâlnit cu roțile la Templul maimuțelor (Swayambunath), care se întinde pe o suprafață uriașă și are aproximativ 1000 de astfel de roți (vezi foto). Templul maimuțelor este un loc de referință pentru buddhismul tibetan din Nepal, după Boudhanath. Plin de maimuțe, evident, care nu sunt tocmai prietenoase, dar gata oricând să fure mâncarea turiștilor. După un urcuș destul de obositor până sus, la stupă, am găsit cu uimire rămășițe foarte vechi de clădiri, și o grămadă de magazine în special cu obiecte buddhiste din cupru. Priveliștea asupra Kathmandu-ului este magnifică.

Roțile de rugăciuni conțin sute și mii de alte rugăciuni dedicate armoniei universale scrise pe hârtie subțire de orez (așa mi s-a spus, că nu am văzut). Pe măsură ce se învârt roțile, cuvintele scrise, care sunt energie, trimit vibrația în aer, care în felul acesta pleacă spre univers. Cuvintele sunt energie; atât cele scrise, cât și cele spuse și au propria vibrație. Cuvintele bune au o vibrație înaltă, cele rele au o vibrație joasă, deci și sensul contează nu numai forma fonetică. Dacă cineva cade și se lovește cu fața de pământ, se rănește la față și spune: ”Am sărutat pământul...!” în loc de ”Mi-am spart fața”, se va vindeca mult mai repede și, în plus, experiența neplăcută va avea o conotație pozitivă, că doar din fiecare lucru învățăm ceva. Cam așa merg lucrurile și cu roțile de rugăciuni.

Până să ajungi la stupă (stupele sunt locuri de îngropăciune ale rămășițelor marilor maeștri), sau la altarele buddhiste, se înconjoară templul de trei ori teoretic, învârtind în trecere roțile de rugăciuni. Nu am voie să ating cilindrul de alamă, doar suporturile de lemn de dedesubt. La un moment dat degetele au început să mă doară și am perceput drumul lung în jurul zidurilor ca un soi de inițiere. M-au scos din transă vânzătorii de păsări și saddhu. Vânzătorii de păsări țin în colivii uriașe zeci de păsări mici pe care în schimbul unei sume bine-nțeles modice, le poți elibera. Am verificat: sunt amețite și se adăpostesc în cel mai apropiat tufiș, de unde sunt culese din nou, la propriu, de același vânzător. Sau de fratele lui. Într-un astfel de loc, într-o stare meditativ-contemplativă, o astfel de scenă m-a înstristat și mi-a lăsat un gust amar. Despre saddhu vă povestește mai frumos prietenul Natty Bumppo în http://www.ici-colo.ro/. Asceți yoghini cu care la un moment dat m-am trezit față în față punându-mi pe frunte un punct roșu în semn de noroc. Contra unei sume modice, desigur. Urcușul e lung, priveliștea minunată, verde. Pe zidurile albe și înalte de vreo 3 metri, un copil nepalez de vreo 10 ani curăță zidul cu o perie mai mare ca el...

Dar roțile de rugăciune... chiar invită la rugăciune. Și nu contează dacă spun Om mani padme hum, sau Tatăl nostru care ești în ceruri..., am învățat de la nepalezi că nu se supără nimeni... Poți crede și în Shiva și în Buddha, vibrația conectării la divin este aceeași.
















Mai multe fotografii de la Templul Maimuțelor în albumul Nepal Sacred Places:

From Nepal Sacred Places

Pashmina buclucașă

În 14 mai am plecat spre Nepal și Tibet fără așteptări clare. Știam că vor fi 4 săptămâni de provocări, de ieșit cu totul din ritmul meu normal de viață. Știam că depinde de mine să trăiesc la maxim ce mi se întâmplă sau să trec pe lângă tot... pur și simplu. Și am avut numai surprize, cele mai multe plăcute.

Mă chemase Tibetul, dar Nepalul a fost o minune ca și cum m-aș fi întors acasă. Mi-era groază de mizerie și am descoperit că adaptarea face minuni. Mergând pe străzile (ne)plăcut mirositoare ale Kathmandu-ului, într-o arșiță specifică zonei sud asiatice, am descoperit cum de fapt am nevoie de atât de puține lucruri ca să fiu fericită. Încă din București am decis ca pentru această lună să renunț complet la machiaj, la haine de firmă și la alte chestii de imagine care creau un confort urban ce l-am găsit a fi fals. Lucrurile esențiale de care am avut nevoie au fost (pe lângă cele de igienă) sticla de apă plată și pălăria de soare. Aș fi rezistat și fără șervețele umede sau dezinfectante. Și fără crema de soare sau crema de țânțari cumpărată dintr-o drogherie nepaleză (că se spune că cea din Europa nu funcționează la țânțarii nepalezi). În schimb, fericirea zilnică a venit de la acel Namaste strigat cu gura până la urechi de fiecare comerciant căruia îi dădeam atenție, sau de la minunăția naturii și a pământului nepalez. De la bogăția spirituală, și a locurilor, și a oamenilor. Am crescut ca om când am simțit cu câtă bunătate și compasiune cerșetorul homeless de pe stradă avea grijă de cățeaua ce fătase 9 pui cu o seară înainte. Asta s-a întâmplat chiar la începutul călătoriei, iar în ultima zi am revăzut puii mari, aveau ochi, erau tot 9, iar omul dormea alături de ei la fel ca și cu o lună în urmă.

Fără umor nu poți rezista comercianților. Pentru că trăiesc mai ales din comerț și din agricultură, nepalezii sunt foarte buni comercianți. Scenariu de cumpărături: tarabe pe stradă (alături de mașini, pietoni, motocicliști, bicicliști, câini, capre și vaci), peisaj specific ultra aglomerat, mă plimb, mă uit, mă atrage, să zicem, o pashmina. Greșeala principală ar fi să întreb din prima cât costă, pentru că în felul acesta nu mai scap fără să cumpăr. În schimb, e mai bine să mă uit. O ating, cer să o văd de aproape, moment în care comerciantul nepalez este extrem de binevoitor și îmi scoate dintr-o mișcare cel puțin 20 de pashmine de toate tipurile și culorile, lăudându-le și spunând că sunt ieftine, într-o engleză destul de ok. Nu pot să nu fiu copleșită de volumul de informație, de varietatea de culori și modele, devine greu să mă decid și, după ceva ezitări, aleg ceva. Până aici e frumos și pot să dau peste cap magazinașul nepalezului fără ca acesta să se supere. Este timp suficient să mă împrietenesc cu el, schimbăm informații, de unde ești, ce faci în Nepal, cum ți se pare, câte magazine cu pashmine ai, etc. În momentul în care întreb prețul pashminei, începe un proces de negociere fioros aproape, care pentru nepalez TREBUIE să se termine cu vânzarea. Dacă nu, dezamăgirea este uriașă, simt că se cutremură pământul în jur și aproape mă doare când văd supărarea similară cu a unui copil nedreptățit. Partea mai puțin plăcută pentru mine este că prețul inițial cerut de nepalez, chiar dacă pare mai mic față de prețul din România, este de fapt cam de 5 ori mai mare decât un preț rezonabil corect pentru el. Adică dacă îmi cere 100 de rupii nepaleze, de exemplu, teoretic eu aș putea negocia până la 20 de rupii, astfel încât el rămâne încă în profit.

Evident că n-am știut asta de la început, și mă consideram cea mai tare în negocieri când de la 100 de rupii ajungeam la 70 sau 60. Un dialog ar fi cam așa: ”cât costă?” ”100 de rupii”. ”A, nu se poate, este mult prea mult pentru mine. Nu, nu.” ”Cât?” ”20.” (dacă aș fi știut). Aici, depinde. Dacă omul are chef de distracție și de vânzare, se joacă mai departe, dar în unele zone unde sunt vânzări foarte mari, am constatat că nu le pasă să mai vândă pornind de la o ofertă așa mică. Se fac în felul acesta vreo 5-6 oferte și cereri, negociate, bani și cantități, până ajung la o înțelegere. Nu prea sunt șanse de scăpare. Nu mă lasă să ies din magazin până nu ofer ultimul preț (”last price, last price”). Dacă fac asta și mă mai și prefac că plec fără să cumpăr, în 80% din cazuri acceptă. Oricum iese în profit. Iar eu ies complet epuizată. Pentru o pashmina... de care de fapt nici nu am nevoie. Dar e frumoasă și e de cashmir. Și a costat după o astfel de negociere 400 de rupii, nu 20.