Soarele este în coborâre spre amurg. Un cer albastru rece acoperă piața ”Libertății” din fața Palatului Potala. Spațiul uriaș din ciment și piatră cubică este dominat de un monument al ”Libertății”. În fața lui, o fântână arteziană care nu este marcată trezește din când în când din reveria admirării palatului de la distanță și stropește pe o arie largă amatorii de fotografii înțepeniți prea aproape de duzele de apă. De jur împrejur, megafoane uriașe cântă muzică chineză cu tente comuniste și vibrații de spălat creierii, și din când în când un refren de Vanghelis. Patrule de militari înarmați cu arme reale, nu cu gloanțe de cauciuc, se uită insistent la străini și la oricine încearcă să facă lucruri interzise: să stea pe jos, să lase genți sau chiar aparate foto pe jos, să strige mai tare, să râdă cu gura până la urechi sau să le facă lor poze. Mă simt supravegheată îndeaproape și amintiri dureroase de acum vreo douăzeci și ceva de ani reapar în tensiunea musculară.
