Am avut un weekend de coșmar. Pisicuța mea de 4 luni s-a gândit că lumânările-pastilă care ard în fiecare seară câte șapte pentru purificarea casei sunt foarte interesante pentru ea. Nu a avut niciun interes pentru ele, deși ard zilnic de 2 săptămâni, până sâmbătă când s-a ales cu toată ceara pe blăniță, în special pe labe. Trist, aproape tragic. Dar, în timp ce o țineam să nu sară la gâtul veterinarului ce îi rădea blana de pe labe cu mare greutate (ceară întărită plus blană egal platoșă), nu puteam să nu mă gândesc că e ceva bun de fapt, care trebuia să se întâmple. Că avem ceva de învățat și de plătit în același timp, și eu, și ea. Oare pisicuțele au karmă? Am motive să cred că da...
Același sentiment de lucru rău care de fapt e bun l-am trăit de nenumărate ori de-a lungul călătoriei în Nepal și Tibet. Pentru că, se pare, semințele karmice s-au manifestat din plin pentru mine. Lucru care a fost rău pentru că am avut tot felul de accidente ciudate, dar care de fapt aduceau echilibru și armonie pe măsură ce se întâmplau și îmi era mai rău. Accidentul pe care îl resimt ca fiind la limita pericolului maxim s-a petrecut în jungla nepaleză, în parcul național Chitwan.
Escala în junglă a fost un moment de respiro între multele mănăstiri și temple vizitate, ca o pauză mare de la școală. A venit după lecția grea de la Lumbini, locul nașterii lui Buddha și a precedat plecarea în Tibet. Am ajuns după amiaza spre seară și am fost întâmpinați la bungalo-urile unde trebuia să stăm cu tika și flori de rhododendron, simbolurile ospitalității nepaleze. Un loc superb, un paradis pe Pământ...
A doua zi dimineață am plecat cu bărcile pe râu pentru a admira natura, păsări și cu puțin noroc, crocodili. Am acostat la un moment dat și am mers vreo jumătate de oră pe jos, prin junglă, spre o crescătorie de elefanți, unde am văzut o raritate: pui de elefant gemeni. Apoi ne-am întors la râu pentru tradiționala baie în râu cu elefanți. Se ia un elefant coordonat de un nepalez, câțiva turiști dornici de adrenalină, se urcă 3-4 turiști pe spinarea elefantului, apoi elefantul își face de cap. Ne stropește cu apă, se ridică în două picioare, ne plimbă, și, într-un final apoteotic ne aruncă în râu lăsat în genunchi (aprox. 1,5 metri înălțime). Numai că elefantul meu a avut alte planuri: ne-a aruncat în apă din picioare, adică de la peste 2,5 m înălțime, iar eu, fiind ultima, am căzut sub elefant, cu trei oameni peste mine.
M-am ales cu o lovitură zdravănă la ochiul drept, chiar sub arcadă, periculos de aproape de globul ocular. Am avut o miraculoasă vânătaie ce a cuprins tot ochiul, dar, mare minune, a trecut în numai două săptămâni. Cu alte cuvinte, a fost spre bine. O lovitură grea la capitolul imagine, oricât downshifting făcusem eu intenționat. Activând cu putere rana de umilință (vezi Lise Bourbeau), dar silindu-mă în același timp să iau măsuri spre vindecare.
Nu a fost elefantul de vină, nici nepalezul care-l coordona, nici colegii care erau în fața mea pe elefant, nici eu, la o adică. Doar karma ce se voia curățată în acest mod.
Dacă ar fi acum să mă urc pe un elefant fără platforma de plimbat prin junglă, direct pe spinarea lui, aș face-o. Și nu e pentru că nu învăț din experiențe, ci tocmai pentru că a simți căldura și forța vitală a acestui animal este un sentiment absolut incredibil. Chiar cu riscul de a căpăta o vânătaie la ochi. A fost uimitor să văd în restul timpului petrecut în junglă comuniunea extraordinară dintre aceste pachiderme, cu o PREZENȚĂ extrem de puternică și de vie și oamenii alături de care trăiesc. Simbioză, sprijin reciproc, căldură.
... Și cum nici pisicuțele nu învață din prostii, va trebui să învăț eu ca pentru următoarele 5 săptămâni să aprind lumânările în alt loc... unde nu ajunge ea.
Mai multe imagini la:
image courtesy: http://www.centralquestion.com/archives/2007/03/
